Je suis Charlie ET Ahmed

Sunt musulmană pur și simplu pentru că am regăsit în Coran ceea ce descoperisem și în Bhagavat-Gita sau în Biblie. Ceilalți nu trebuie să vadă frumusețe în aceleași texte; sacrul se cuibărește în diferite valori printre care, mă interesează astăzi, libertatea și credința. Am văzut caricaturile expuse de publicația satirică Charlie Hebdo, le-am studiat. Ca o drept-credincioasă aspirantă am așteptat să îmi pulseze dramatic sângele în tâmple, să fiu ultragiată, indignată. N-am reușit. Desenele mi s-au părut insipide și inutil vulgare, ușor de ignorat. Caricaturile nu îl insultă pe profetul Muhammad, ci reprezintă una dintre multele construcții culturale specifice atașate acestuia de-a lungul istoriei, în diferite contexte. Dacă musulmanii nu cred în această recreare mediată, presupus pervertită și perversă, a personajului istoric real, de ce ar trebui să se simtă jigniți de o fabulație? Basmele, identificate ca atare, sunt decodate în registrul adecvat și nu dor, doar te învață. Iar dacă musulmanii echivalează satira respectivă cu o reproducere fidelă a credințelor lor despre Profet, iarăși, de ce s-ar simți ofensați de propriul adevăr asumat? Pare ilogic și absurd. Profetul Muhammad a fost deja, cât se poate de „empiric” și neinterpretabil, insultat, umilit, lovit, demonizat în societatea din vremea sa și nu le-a cerut celor care procedau astfel să înceteze, nici nu i-a ucis, ci s-a rugat pentru binele lor.

Atunci când vecinul care obișnuia să își arunce zilnic gunoiul menajer în fața ușii Profetului și-a întrerupt subit rutina, Profetul s-a îngrijorat, presupunând că s-a îmbolnăvit, și l-a vizitat pentru a-și oferi ajutorul. Dacă toți musulmanii ar fi emulat, așa cum pretind, modelul profetic, jurnaliștii respectivi ar fi trebuit nu să rămână încremeniți în moarte, ci doar siderați de comportamentul neverosimil de grijuliu și „creștinesc” al adepților lui Muhammad. Dacă… Pe de altă parte, o serie dintre aceste caricaturi înfierează violența și teroarea diseminată de unii musulmani inflamați de o viziune extremistă și puritanistă asupra islamului; firesc ar fi ca majoritatea membrilor comunităților islamice care împărtășesc exasperarea jurnaliștilor să și înțeleagă motivația acestora, chiar dacă, poate, dezavuează forma de exprimare.

Polemicile filosofice referitoare la manifestarea responsabilă și limitată a dreptului la liberă exprimare sunt mult prea sofisticate și eterate pentru a fi reluate în contextul dur al morții jurnaliștilor de la Charlie Hebdo. Un discurs liber responsabil este o opțiune personală și ține de etica și estetica exercitării acestui drept; atunci când este amenințată însăși existența și practica libertății de exprimare, manierele, dezirabile, dar nu obligatorii, devin complet irelevante. Finalmente, blasfemia este doar un cuvânt, un termen înspăimântător, dar lipsit de substanță. Religia nu poate fi separată de oamenii care și-o asumă, așadar întotdeauna vom avea înțelegeri diferite ale unor surse sacre comune; musulmanii înșiși se declară ofensați de credințele și perspectivele altor musulmani referitoare la anumite evenimente sau personalități islamice. Sunniții consideră drept blasfemie tratarea critică și ireverențioasă a califilor Umar sau Abu Bakr de către șiiți; șiiții, la rândul lor, sunt oripilați de statuarea necredinței părinților sau a unchiului Profetului specifice viziunii sunnite. Credința, atenție, în accepțiunea sa filtrată de o anumită interpretare axiologică islamică, nu unica și nu neapărat cea dominantă în toate etapele devenirii culturii islamice, este o valoare absolută în anumite societăți cu populație musulmană. Consecința: divergențele teologice nu sunt sublimate în argumentații raționale și jocuri intelectuale rafinate, ci frânte abrupt, nu rareori, prin uciderea interlocutorilor păcătoși. Dacă astăzi musulmanii sunt liberi să își practice credința conform propriilor norme, ca oricare alți cetățeni, în cadrul societăților occidentale, deși dogma creștină echivalează negarea divinității lui Iisus cu blasfemia absolută, este tocmai datorită centralității acordate valorii libertății în sistemul politic și social local. Libertate nenegociabilă.

Conflictul dintre extremiștii musulmani și caricaturiștii francezi poate fi redus, simplist, la rivalitatea fatală închipuită dintre credință și libertate. Și poate fi rezolvat la fel de facil, cel puțin doctrinar, printr-o reviviscență a conceptului coranic de credință, acea credință care își are drept premisă și condiție indispensabilă libertatea. „Nu există silire la credință!” (Coran 2: 256), libertatea precede și face posibilă existența și autenticitatea credinței; ierarhia valorilor este evidentă. Jurnaliștii de la Charlie Hebdo au murit apărând nu doar libertatea lor fundamentală de a gândi și de a fi ceea ce sunt, ci și, implicit, dreptul la credință al musulmanilor. Criminalii musulmani nu au încercat doar să anihileze libertatea nemusulmanilor de a contesta valorile sacre ale musulmanilor, ci au subminat, indirect, și fundamentul care le garanta asumarea și practicarea propriei credințe. Polițistul musulman ucis alături de jurnaliștii francezi probează funcționalitatea concretă a acestei filosofii coranice în care libertatea și credința coexistă și se susțin reciproc.

Dacă am apela la testul kantian al universalizării maximei, să spunem aici, a „blasfemiei”, o lume în care fiecare ar alege să recurgă la crimă pentru a-și onora sensibilitățile legate de protejarea propriilor elemente investite cu o anumită sacralitate ar fi nu doar o lume logic inconceptibilă, dar mai ales ontologic imposibilă: o lume în care am fi cu toții ori morți, ori condamnați la o viață trăită în izolare și tăcere. În calitate de musulmană, dacă ar trebui să aleg ‒ dar din fericire nu trebuie: alternativele există și sunt majoritare ‒ între o credință care exclude binele celor de lângă mine și necredință, prefer bunătatea și necredința în acea credință vidată de umanism și compasiune.

sursa: www.lapunkt.ro