pensii speciale parlamStîrnit de imaginea Parlamentului de azi în presă și, prin presă, în conștiința publică, am căutat printer eseurile mele mai vechi unul despre publicistul Ion Vinea.
Îl redau pe cristoiublog.ro, punîndu-vă următoarele întrebări:

  1. Nu cred să existe publicist interbelic mai acătării care să nu-și fi exersat ironia și pamfletul pe spatele Parlamentului românesc. De ce? E de toată înjurătura parlamentul nostru indifferent de perioadă istorică?
  2. De ce înjură presa rău, rău de tot, doar Parlamentul?
  3. Va veni o vreme cînd Parlamentul nostru va fi lăudat de presă? Dacă da, cînd?

Și acum, textul:

Behăitul intermitent al parlamentarilor
Întors de la cafeaua băută sub dud, pe o ridicătură din curtea Bibliotecii, găsesc pe masa mea din sala de lectură o pungă de plastic. Sînt sigur că mi-a pus cineva niște cărți. Da, așa e.

Sînt trei volume din Opere de Ion Vinea, două de publicistică (1920-1924 și 1925-1926), marcate temporal, și unul fără însemne (volumul IV, Publicistică).
Din cîte-mi amintesc, autoarea ediției, Elena Zaharia-Filipaș, m-a abordat cu ceva timp în urmă, prevenindu-mă că-mi va aduce Publicistica lui Vinea.
Prea multe lucruri nu știu despre gazetarul Ion Vinea. Mărturia sa la Securitate în cazul Petre Dumitriu mi-a atras atenția prin forța imaginilor dintr-un text dedicat, într-un fel, birocrației.
Curios pînă la patimă, ca un consumator de droguri, deschizînd pachețelul infracțional, iau vol. VI (1925-1926). Nimeresc din întîmplare tableta Ședința de luni a Camerei.
Citesc primele rînduri:
„Poate vibrațiile invizibile ale cupolei, încinse, de zinc, de peste așezămîntul Adunării, ori poate numai întrecerile guturale din ședința de ieri au lipsit de orice vlagă sfatul deputaților în după-amiaza somnolentă de iunie.
E zăduf.
Alesul națiunii se simte mai bine la bufet decît în dezbateri.
Grija sa de căpetenie e să-și improvizeze mai degrabă un evantai decît un discurs și să-și zvînte chelia sau ceafa cu o batistă. Din această mulțime toroiptiă, pornesc totuși strigăte, interjecții, articulații neîntrerupte, o rumoare asurzitoare dar inexpresivă, asemenea behăitului intermitent al unei turme în trecere.”
Nu e propriu-zis un editorial. E mai degrabă o cronică parlamentară. Publicat în Adevărul din 30 iunie 1926, textul confirmă axioma lui Nimic nou sub soare. Cu aproape opt decenii în urmă, în democrația interbelică, realitatea parlamentară era ca și cea de azi.
Așezată pe chiul, lehamite și behăit de turmă.
Nu diferă nici poziția jurnaliștilor față de această realitate. Ca și acum, e o poziție critică.
Și cu toate acestea, în materie de presă e o deosebire.
Mare cît un hău.
Deosebirea dintre mediocritate și talent.
Despre lîncezeala din Parlament scriu și imberbii de azi.
Dar ce forță de impact are, prin comparație, scrisul gazetarului Vinea!

sursa: cristoiublog