Simona Catrina scrie, intr-un editorial publicat de „Adevarul”, despre soarta, considerand ca, atunci cand „zaci intr-o balta de vesti proaste si iti spune cineva <<nu e totul pierdut>>, i-ai trage una in bot”. Editorul coordonator al revistei Tango povesteste cum „ajungi sa plesnesti de fericire inainte de a plesni de moarte naturala”.

„Mi-am spart capul, cand aveam un an. Cat fugea cu mine-n brate la spital, smulgandu-si parul ei si pupandu-mi-l pe-al meu, mama credea ca nimic mai rau de-atat nu s-ar fi putut intampla. Cand s-a intors acasa, cu copilul plin de copci, apartamentul era vraiste. Explodase butelia unor vecini, iar din soc, vreo opt kile de cutii de pe un raft zburasera pe patutul meu. M-ar fi putut omori.

Aveam un coleg falnic la ziar, pe vremuri. Scria prost, arata bine. Perfectiunea osaturii si sacourile lui nu era intinata decat niste suferinte prea prozaice pentru atare obraz satinat. Mai mult decat fisura anala, nu-l chinuia decat gandul unor datorii la banca. Dar in ultima vreme, necazul dintre fesele-i deja celebre il ustura mai tare decat scadenta ratelor. Cand a ajuns intr-un stadiu ultimativ ( inainte sa mearga la toaleta, isi facea cruce) s-a internat. L-au operat, l-au oblojit. Pe cand se refacea, latit fara gratie pe un pat ruginit de spital, a cunoscut-o pe ea. Era doctorita de garda, frumoasa cat sa te-ntrebi de ce era inca nemaritata si desteapta cat sa-ti si raspunzi. Azi asa, maine asa, pana cand el a remarcat ca domnisoara se itea la vizite si cand nu era tura ei. Intr-o seara, au trait cu totii o faza penibil-romantica: doctorul de garda a intrat in salon pe cand doctorita noastra era deja acolo si tocmai se prefacea ca era de serviciu pe sectie. Imbujorarea ei si acreala medicului dublat l-au inspirat pe bolnavul care, incepand din clipa aia, a curtat-o (cum a putut si el, din mataraia perfuziilor), a adorat-o si-a luat-o de nevasta pe intrusa. Au trecut zece ani de-atunci, sunt cel mai pupacios si mai romantic cuplu pe care il cunosc, desi primul lucru pe care ea l-a aflat despre el a fost ca facea caca in conditii vitrege”, scrie Simona Catrina.

Intreg editorialul il puteti citi aici.

6 COMENTARII

  1. Dragut articol; genul de abordare ziaristica la modul corect si care te face sa-ti vina inima la loc, sa te gandesti ca, iata, mai sunt si oameni (ziaristi) normali in tara asta pentru care un subiect aparent banal te aduce cu picioarele pe pamant si-ti vine sa o mai iei de la capat.

  2. Sunt multe in viata intamplari care ne schimba viata, gandul.
    Iata o povestioara:
    Badea Ioan dintr-un sat… avea o vorba „Domnul a binecuvantat” in orice moment de bucurie sau necaz.
    Era in perioada razboiului, 2 fii erau la razboi, unul mai mic,acasa, il ajuta in gospodarie,la camp. Intr-o zi primi in dar un cal, el a spus vecinului sau:
    Acest cal este o binecuvantare cu necaz.
    Dupa o saptamana baiatul calari calul naravas,acesta l-a trantit la pamant, baiatul isi rupse piciorul. Badea Ioan spuse din nou vecinului ca e o binecuvantare de la Domnul cu bucurie.
    Se mira vecinul Vasile,dar nu zise nimic.
    Dupa 3 zile, fura convocati tineri din sat pentru plecare urgenta la razboi. Baiatul cu piciorul rupt scapa,iar Vasile ii spuse lui Ioan, tu poti fi bucuros ca-al tau nu pleaca.Dar badea Ioan ii spuse:
    -Asta e o binecuvantare cu necaz. Se mira intrigat Vasile,dar nu zise nimic.
    Dupa 2 zile Ioan primi vestea ca unul din fii a cazut pe front. Vestea mortii l-a intristat pe badea Ioan,dar a spus:
    E o binecuvantare de la Domnul urmata de bucurie. Vasile chiar nu stia ce sa mai creada, isi spuse in sinea lui: si-o pierdut mintile.
    Se termina razboiul, primi pamant pentru fiul mort si zise:
    – O binecuvantare de la Domnul cu necaz. Vasile isi spuse, e prea de tot, nu mai rezist,ma duc sa-l intreb ce-s cu vorbele astea.
    Badea Ioane eu nu te inteleg,cand ar fi trebuit sa te bucuri, nu te bucuri, cand ai necaz nu te nacajesti.
    Badea Ioan ii explica pe indelete: cand am primit calul stiam ca poate fi cu necaz, fiul meu si-a rupt piciorul. Atunci am simtit ca va fi spre bine si asa a scapat sa mearga la razboi, dar vezi tu,aveam doi in bataia pustii si mi l-au adus pe unul mort, era un necaz mare,dar Dumnezeu bunul,care stia totul,a avut grija ca cel mic sa-mi ramana acasa, aveam speranta ca celalalt se va intoarce.
    Si cum stateau ei de vorba iata ca vine vestea ca celalat fiu nu e de gasit si pamantul primit se nationalizeaza. Badea Ioan iar spune:
    -O binecuvantare cu bucurie. Vasile izbucneste si-i spune: tu esti bolnav rau, ce bucurie mai poate sa urmeze. Si-n clipa aceea se apropie de casa, fiul disparut fara picioare, dus de ortaci. Batranul multumeste Domnului ca i-a adus fiul acasa si-i spune lui Vasile:
    -Iata bucuria!
    -Si crezi ca urmeaza necaz? il intreba Vasile pe Ioan
    – binenteles!

  3. Cat adevar in spusele d-nei Simona Catrina! Nu tot ce pare o pierdere, o nenorocire la prima vedere, chiar e un nenoroc. Dimpotriva, poate fi un ajutor Divin facut cu ,,mestesug”, asa cum numai Dumnezeu stie sa faca…
    Mare dreptate ai si tu, Dora…..frumos ai spus….

    • Multumesc Ani23, cred ca subiectul acesta e mereu incitant si te face sa realizezi conexiuni nebanuite. Ai dreptate cu „mestesugul”. 🙂

  4. Imi place la nebunie articolul Simonei Catrina!
    Cred ca nu exista om care citindu-l sa nu-si aminteasca asemenea situatii din viata personala, cat e de adevarat ca un rau poate fi un bine ascuns, ca toate se intampla cu un motiv anume si la timpul potrivit si ca bineinteles, nimic nu e intamplator.

Comentariile sunt închise.