volosNu am nimic de adăugat la sutele de analize, mai mult sau mai puțin savante (sau, dimpotrivă, complet subiective și umorale) despre falimentul Greciei. Dar un episod din relația mea cu Grecia merită puțină atenție în context.

Acum doi ani, mi-am propus o săptămînă pe o insulă grecească. După o zi pe insulă, filmul soare – mare – plajă s-a rupt din cauza unor dureri în capul pieptului care au coborît și s-au acutizat. Au urmat 24 de ore atroce: fără somn, cu zvîrcoliri, cu întîmplări tragi-comice la dispensarul de pe insulă (unde în miez de noapte am dat de o asistentă care rupea suprarealist doar vreo cinci cuvinte în engleză și care mai părea și mahmură – sau doar avea somnul greu), urmate de analize amănunțite la un cabinet privat (fără rezultat concret) care m-au dus, etichetat cu risc major, cînd deja aveam o febră comparabilă cu temperatura plajelor grecești în plină după-amiază (cu feribotul pentru turiști, nici o ambulanță pe apă nu era disponibilă), la spitalul din Volos, cel mai apropiat oraș al Greciei continentale. Am ajuns la spitalul de stat din Volos într-o luni seară, între 22.00 și 23.00. Pînă la miezul nopții, toate analizele necesare îmi fuseseră deja făcute. După analize, am primit un pat într-un salon gol. După vreo oră, am fost mutat într-un pat dintr-un salon de șase persoane în care mai erau ocupate patru paturi. Pe la două noaptea, am intrat în sala de operație. Motivul: o peritonită urîtă care, dacă mai așteptam o zi, m-ar fi omorît, deja din apendice se scurgeau în mine niște lucruri urîte de care nu vrei să afli nici că le au dușmanii, darmite tu.

Cînd m-am trezit, marți dimineață, a apărut un medic care, într-o engleză impecabilă, m-a întrebat cum mă simt și alte dulcegării ale relației pacient – medic. Era simpatic și eficient. Vineri dimineață am putut părăsi spitalul din Volos, pe picioarele mele. În trei zile și patru nopți petrecute acolo, nu am văzut nici un pat ocupat de mai mult de un pacient (dar am văzut și paturi goale), nu am văzut pereți scorojiți, nu am văzut asistente obraznice, nu mi-a cerut nimeni nici șpagă, nici să-mi cumpăr singur pansamente sau medicamente. Băile erau impecabile, mobilierul de bună calitate, personalul impecabil. Ba chiar s-a întîmplat să întîlnesc și un medic care studiase la București și care vorbea românește brici.

Nu insist, ați priceput cam ce vreau să zic: într-o situație limită, am fost tratat omenește, eficient, profesionist, la timp, fără condiționări. Într-un spital de stat din Grecia.

Așa că, mă gîndesc, dacă grecii pot, deși falimentari, noi de ce nu reușim?

sursa: prisacariu.ro

4 COMENTARII

  1. pai de 340 miliarde de euro si o populatie jumatate cat romania nu are nici o relevanta aceasta poveste, tot hoti se pot numi grecii traiesc pe bani europenilor si nici nu vor sa-i dea inapoi dar sigur de acum inainte nu o sa le fie prea usor au fost invatati sa traiasca bine dar vor reveni cu piciarele pe pamanr, aaaa si poveste e de acum 2 ani !

  2. Grecia nu e in faliment ci traieste pe banii altora.. Au luat bani cu imprumut, in loc sa ia fonduri europene si i-au cheltuit cum au vrut, dar cu cap. La noi si banii din fondurile europene sunt furati…ce sa mai vorbim de banii imprumutati fara obligatii si neurmariti…
    De obicei, diferenta dintre noi si alte state e data de faptul ca la noi se fura si se transforma in bani negri pt „baroni” tot ce se poate…

    • radu, nu poporul grec a luat bani imprumut, ci tradatorii de neam din interiorul guvernului… iar banii respectivi nu au ajuns la segmentul public, decat in foarte mici procente, restul s-au intors inapoi la cei ce i-au imprumutat, prin mecanisme financiare controlate tot de acesti hoti universali.. informeaza-te si din alte surse, alternative.. si vei intelege cum sta treaba.

  3. Respect pentru domnul Prisacariu. Recunostinta este cel mai nobil sentiment care face lumea mai buna.

Comentariile sunt închise.