Încă dinainte să știu de desemnarea lui Cioloș și de lista prezumtivă de miniștri, am îndrăznit să spun că avem de-a face cu două capcane care ni se întind, ambele girate de Iohannis și orchestrate, în comun, de președinte, partide și servicii.
Pe 6 noiembrie, după mega-consultările președintelui, la Cotroceni, cu societatea civilă, am scris așa: “nu înțeleg de ce societatea civilă nu i-a zis azi lui Iohannis așa: stai, bre, Klause, treaba noastră nu e să facem partide, ci să presăm partidele deja existente, prin orice mijloace, să se reformeze ele pe ele însele, că de aia plătim taxe și impozite ca statul să subvenționeze partidele, sediile lor, să le dea bani în campanie, să plătească salarii demnitarilor și alte căcaturi de genul ăsta; în plus, bre, Klause, dacă noi, societatea civilă, facem partide și, deci, politică de partid, cine dracu’ mai rămîne în societatea civilă să preseze clasa politică? A?” (sursa)
Vorbeam atunci de avîntul unora din societatea civilă de a se arunca în partide noi sau vechi. Cu efectul, previzibil, de decredibilizare a societății civile. Azi, însă, în Parlament, același efect de decredibilizare s-a produs nu prin intrarea viitorului ministru al Justiției, Cristina Guseth, în vreun partid, ci prin intrarea într-un guvern. Ceea ce e cam același lucru: nu faci politică de partid decît dacă vrei să guvernezi, iar dacă ajungi să guvernezi fără să treci prin etapa de partid se cheamă că ai ars o fază, scopul atins e identic.
Pe 14 noiembrie, înainte cu aproape două zile să fie anunțată componența cabinetului Cioloș, recidivam: “Dar ce mă surprinde (deh, am și eu naivitățile mele) este că unii oengiști și jurnaliști care țin de ani de zile stindardul anticorupție drept în vînt găsesc acum cu cale să fie ori foarte nuanțați, ori foarte tăcuți și preocupați de alte subiecte decît guvernarea “tehnocrată” care ni se pregătește. Așa se face că oengiștii și jurnaliștii la care mă refer ne învață acum că Cioloș trebuie să fie pragmatic și să aleagă și de la partidul ăla, și de la ălălalt, astfel încît să aibă o șansă să guverneze, doar fără partide nu se poate face nimic, cîtă vreme Parlamentul este un corp politic și poate oricînd pune bețe în roate oricărui guvern. La adăpostul acestui pragmatism nuanțat, scapă criticii tocmai dubioșii care ar putea primi portofele (pardon, portofolii) și se evaporă pe nesimțite granița dintre societate civilă și guvernare de parcă nu ar fi nimic mai natural decît ca niște activiști non-guvernamentali, oricît de experți, să devină brusc niște guvernamentali cu patalama de miniștri. Iar după terminarea guvernării tehnocrate, presupun că nu ar fi nici o problemă pentru guvernamentalii foști non-guvernamentali să revină la oengism, mai abitir ca înainte.” (sursa)
După prestația lamentabilă a Cristinei Guseth din seara asta nu am nici o satisfacție, ci o mare dezamăgire: era atît de previzibil că implicarea unor activiști non-guvernamentali în Guvern îi va eroda foarte repede, încît nu am înțeles de ce au acceptat oameni ca Guseth astfel de posturi, mai ales în condițiile în care nu cunosc sistemul din interior. Chiar nu am înțeles și nici acum nu înțeleg. Ce a fost la mijloc: inconștiență, orgoliu, beția puterii? Habar n-am. Și nici nu contează, bătălia asta a fost deja pierdută. Cu consecințe dure pe termen lung pentru societatea civilă.
P.S. Unii dintre jurnaliștii pragmatic nuanțați de zilele trecute au admis, în seara asta, că s-au înșelat. Îmi pare rău pentru ei, aș fi vrut să nu le dea speranțe și altora. Speranțe deșarte, după cum era de anticipat.
sursa: prisacariu.ro
