In acea seara, Televiziunea Romana difuza filmul bulgaresc “Dulcele si amarul fericirii” cand a inceput cutremurul. Curentul s-a oprit, peretii si podelele au inceput sa se miste, dar cel mai ingrozitor a fost vuietul.
Datele statistice legate de cutremur sunt seci, chiar daca urmarile au fost tragice, iar Romania s-a confruntat cu cel mai violent fenomen natural din secolul 20 din cauza pierderilor de vieti omenesti.
Potrivit istoriei consemnate, cutremurul, cu epicentrul in Muntii Vrancei, a avut o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter, s-a produs la o adancime de 94 de km si a avut o durata de 55 de secunde. Seismul a avut loc la ora 21.22 si s-a resimtit aproape in toata regiunea balcanica. Cele mai lovite orase au fost Bucuresti si Zimnicea, care a fost aproape ras de pe fata pamantului. Bilantul victimelor si al pagubelor materiale a fost devastator: 1.578 de persoane si-au pierdut viata, din care 1.424 în Bucuresti.
Numărul total al ranitilor a fost de 11.300, iar 32.900 de cladiri au fost grav avariate sau distruse. 35.000 de familii au ramas fara adapost, iar 760 de unitati economice au fost afectate, iar pierderile materiale s-au ridicat la 2 miliarde de dolari.
„Eram santinela pe acoperisul unui important obiectiv militar; adica, deasupra etajului sapte. Noaptea era destul de luminoasa si de vazut, puteam vedea pana departe. Numai ca odata parca n-am mai simtit acoperisul sub picioare. M-am apucat insa bine de ceva si cu ochii numai primprejur, sa vad ce se intampla. Dar nu-mi puteam crede ochilor. Cat vedeam cu ochii, toate blocurile se clatinau. Si toate cladirile se inclinau de-o parte si de cealalta ca si copacii pe furtuna. Prima unda a fost pe verticala. Cateva fractiuni de secunda a parut sa inceteze, dar apoi a reinceput pe orizontala. Cerul a crapat brusc, de parca statea sa se franga in doua. Am auzit detunaturi indepartate, apoi un zgomot infundat, care parca venea de peste tot; se auzea tot mai tare. Apoi a venit un vant puternic, de era sa ma azvarle jos. S-a dus, dar apoi s-a intors inapoi, de data asta cu miros greu de ars. Si pe urma s-au stins toate luminile… pe cer era un urias arc de foc, ca si cum s-a produs un scurtcircuit in tot orașul… Si atunci am zis: Gata, cred ca-i gata orașul!”, spune Mircea Nemigean, soldat in termen, la acea data fatidica, la o unitate militara din Bucuresti.
[jwplayer config=”600×394″ file=”https://www.nasul.tv:1001/wp-content/uploads/2012/03/cutremur-1977.m4v” image=”https://www.nasul.tv:1001/wp-content/uploads/2012/03/cutremur-1977.jpg” html5_file=”https://www.nasul.tv:1001/wp-content/uploads/2012/03/cutremur-1977.m4v”]
Printre personalitatile care si-au pierdut viata atunci s-au numarat Toma Caragiu, Doina Badea, regizorul Alexandru Bocanet, poetul A. E. Baconsky, prozatorul Alexandru Ivasiuc, scriitorul Mihai Gafiţa. Corneliu M. Popescu, cel mai apreciat traducător al operei eminesciene în limba engleză, a murit la doar 19 ani.
Alte personalitati care au murit in 4 martie 1977 au fost poeta Daniela Caurea, scriitorii Mihail Petroveanu, Veronica Porumbacu, Nicolae Vatamanu şi Viorica Vizante, actrita Eliza Petrachescu, pianistul si compozitorul Tudor Dumitrescu, lingvistul şi istoricul literar Ioan Siadbei, mezzosoprana Mihaela Mărăcineanu.
Nicolae Ceausescu, aflat in vizita oficiala in Nigeria, s-a intors imediat in tara si a declarat stare de necesitate pe intreg teritoriul Romaniei.
[jwplayer config=”600×394″ file=”https://www.nasul.tv:1001/wp-content/uploads/2012/03/Cutremurul-din-1977.m4v” image=”https://www.nasul.tv:1001/wp-content/uploads/2012/03/Cutremurul-din-1977.jpg” html5_file=”https://www.nasul.tv:1001/wp-content/uploads/2012/03/Cutremurul-din-1977.m4v”]
Echipele de salvatori, constituite din militari, pompieri, medici, cascadori si voluntari, au incercat sa scoata de sub daramaturi cat mai multi oameni in viata, folosind caini dresati. Pentru ca Spitalul de Urgenta Floreasca era avariat, stadionul Dinamo a fost transformat in unitate de primire a urgentelor.
A murit atuncea cantareata DOINA BADEA … si a mai murit si prietenul meu cel mai bun, Mihnea Saulea, tot in blocul ala, cand pleca de la o matusa de a lui … doar zapacitul de Vlaicu, frate-sau mai mic s-a aruncat pe burta in strada si a scapat (desi „fragezit” tare de lovituri) … de la el am aflat mai tarziu cum a murit Mihnea …
Pe cei care au murit atuncea DUMNEZEU SA-I IERTE! … si sa nu ne mai pedepseasca inca o data cu o nenorocire ca aceea … 🙁
La acea vreme aveam 22 de ani si stateam impreuna cu parintii la Lujerului in cartierul Militari.Blocul de langa noi a cazut si s-a transformat intrun morman de moloz.Am fugit cu totii acolo sa dam o mana de ajutor.Imaginile vazute n-am sa le uit niciodata.
Oameni, care prin nu se stie ce minune,erau in varful mormanului de moloz nevatamati si care,atunci cand am ajunsi la ei,ne-a trebuit mult timp sa-i convingem sa-i ajutam sa coboare,pana la o cada de baie ajunsa pe mijlocul strazii,care a alunecat pe daramaturi ca o sanie pe derdelus,in interiorul careia se gasea o mamica cu cei doi copii ai ei.Cand a inceput cutremurul si-a smuls ,pur si simplu copiii din pat si s-au asezat im cada de baie.Ne-a spus ca in secunda urmatoare s-a facut intuneric si nu stie cum au ajuns pe sosea.
Erau toti trei nevatamati,nici unul nu avea nici macar o zgarietura.
alexa,
„Pe la pranz a venit vestea ca Stavru, unul din cascadorii de film cunoscuti se prabusire cu plafonul etajului 7-8 la Nestor, unde era faimoasa cofetarie. Un altul fusese ranit la Casata. Despre ei, cei care atunci, voluntar au ajutat sau s-au sacrificat…prea putin s-a vorbit.”
Printre altii, echipa acelor vremuri: Paul Fister, Tudor Stavru, Szoby Cseh, Albu, Calin si subsemnatul. Am plecat cu totii de la CPC Buftea, ajungand la Casata, unde am facut tot ce se putea omeneste pentru a ajuta. Tudor a murit sub ochii nostri, cazand in gol de la nivelul superior al unui bloc caruia ii ramasese nedaramata doar casa lifrului cu usile metalice, ce se vedea de la parter, pana la et.VIII. Dupa ce ne-am terminat treaba, am mers la Cernavoda pentru a-l conduce pe Tudor pe ultimul sau drum. Ne-am facut doar datoria pornita din suflet…asemeni noua au facut mii de oameni inimosi si curajosi… Sa ne fereasca Cel de Sus de asemenea dezastre…
Dede, nu stiu daca cineva v-a multumit pentru ceea ce ati facut. Va multumesc eu astazi. Voi sunteti unii dintre eroii necunoscuti ai Romaniei. Ma bucur ca viata ne-a adus impreuna aici, pe Nasultv. Ca sa vezi, ca nimic nu e intamplator.
Nu ne-am considerat niciodata eroi, la fel cum nici in 89 unii dintre noi ce au participat activ si benefic nu si-au asumat nici o recompensa! Totul s-a incadrat in firesc! Iti multumesc si eu, in numele baietilor de atunci!
Eram copil.ma uitam la tv.Ceilalti3 frati ai mei,dormeau.Locuiam intr-o vila,aproape de Gara de Nord,linga o unitate militara.Eram obisnuita cu zgomote mai ciudate.Doar ca de data asta urletul pamintului,era groaznic si parca ne acoperea pe toti.Atunci am inceput sa tip.Parca eram intr-o cutie de carton.Peretii se indoiau in tot felul.Mama isi facea semnul crucii si s-a aruncat peste noi toti. Am avut noroc.A fost o cladire rezistenta.Am iesit in strada toti vecinii.Tragedia am vazut-o dimineata.Bucurestiul era un morman imens de moloz si oameni morti care atirnau printre darimaturi… .
Aveam 17 ani la cutremur si in seara aceea, satula de filme proaste rusesti, bulgaresti sau est germane m-am culcat devreme. Nu eram intr-o dispozitie prea grozava, fiindca de o saptamana tot plangeam fara motiv, ma emotionam din nimic si eram chiar fara niciun chef. Stiu ca simteam ca ceva se intampla, insa atunci nu realizam asta. Asa ca…cutremurul m-a prins dormind. M-a sculat tata, soptindu-mi ca sa nu ma sperie…trebuie sa te scoli, fiindca plecam..
Imi aduc aminte drumul prin apartamentul unde locuiam, aflat la etajul 3 al unui bloc, din dormitor in sufragerie, drum pe care nu puteai merge decat tinandu-te de ce apucai, trosnetele peretilor casei, zgomotul precum huruitul unui tractor, intunericul si blocul de vis a vis care se legana ca un copac batut de vant. Nu imi era frica, fiindca nu realizam ce este, desi parintii mei spuneau mereu…e cutremur, ca-n 40. Eram mai mult interesata de leganarea ciudata a blocului de peste drum si de sursa zgomotului acela, care nu semana cu nimic din ce auzisem pana atunci. Mi s-a parut ca a durat enorm de mult. Cand s-a terminat, mama a inceput sa planga, dar tata mai practic, ne-a ajutat sa ne imbracam, ne-a luat de mana si ne-a scos in strada.
Strada din seara de 4 martie era plina de oameni. Oameni care plangeau, oameni in pijamale, cu paturi, cu copii in brate, tacuti, stand pe unde apucau si privind luna, care in acea noapte a fost imensa si rosie. Niciodata de atunci incoace nu am mai vazut asa luna. In noaptea aceea imi imaginam ca s-a lovit de pamant si de aceea s-a intamplat asta. Fiindca nimeni pana atunci nu vorbise despre cutremur, asa ca evenimentul venise pe lipsa totala de informatie. Poate ca a fost mai bine ca nu stiam, fiindca sunt convinsa ca panica ar fi fost mare. Cand socul a mai trecut, oamenii mai in varsta care il apucasera pe cel din 40 au inceput sa povesteasca, asa ca dimineata ne-a gasit tot afara, cu niste tranzistoare cu baterii la care voiam sa ascultam stirile de dimineata, fiindca nu erau ca astazi la nonstop. Radioul era insa mort. Doar Europa Libera emitea pentru noi. Asa am aflat ca au cazut cladiri in oras.
Curiozitatea si inconstienta, ca altfel nu am cum sa ii spun..m-au facut sa plec prin oras sa vad cladirile daramate, fara sa ma gandesc nicio secunda ca acolo murisera oameni. Refuzam sa asociez o cladire prabusita cu oamenii care s-au aflat acolo. Nu pot sa va descriu in cuvinte sentimentul pe care il ai, atunci cand realizezi si vezi dezastrul pe viu. Atmosfera era suprasaturata de praf. Un praf care nu s-a ridicat mult timp. Atunci am vazut un Bucuresti prafuit, cenusiu, tacut si trist, asa cum nu il vazusem niciodata. La Lizeanu, o parte din blocul de pe colt intrase 2 etaje sub pamant, iar cele ramase erau parca taiate cu fierastraul pe diagonala. Partea care nu se daramase avea atasate jumatati de sufragerii, din care atarnau covoare si ce se mai afla in partea nesectionata. La un etaj, un televizor pe masuta, la altul clasica vitrina cu cristaluri, la unul o pianina tacuta…. Socant si incredibil de trist.
La Dunarea, blocul in care si-a pierdut viata Doina Badea cu cei 2 copii si sotul era o mare de moloz amestecat care ocupa bd. Magheru. Acolo si la Continental unde i-am pierdut pe Caragiu si Bocanet, nici nu se mai vedea ca fusesera cladiri. Parca cineva daduse prin masina de tocat totul. Se auzea ca scapase din aceasta distrugere doar Romulus Rusan, sotul Anei Blandiana, aruncat cu patul in strada.
Pe vremea aceea eram prietena cu un regizor astazi extrem de cunoscut, asa ca m-am dus sa vad daca mai traieste in subsolul casei unde locuia. Era vecin cu Sergiu Nicolaescu, undeva langa Piata Dorobanti. Cand am ajuns acolo, am nimerit intr-o tabara tactica. Nicolaescu, coborat dintr-un jeep din 45, strangea trupe pentru a salva supravietuitorii de sub daramaturi. A fost singura data cand a fost eroul meu, salvatorul de pe campul de lupta. Convocase toti cascadorii si oamenii de film pentru asta. Erau entuziasmati si dornici de salva vieti. Pe la pranz a venit vestea ca Stavru, unul din cascadorii de film cunoscuti se prabusire cu plafonul etajului 7-8 la Nestor, unde era faimoasa cofetarie. Un altul fusese ranit la Casata. Despre ei, cei care atunci, voluntar au ajutat sau s-au sacrificat…prea putin s-a vorbit.
Prietena mea Gina era la spital la Coltea. Cutremurul a prins-o in statia de autobuz din fata de la Dunarea. Avea febra si se grabea sa ajunga acasa. Mi-a povestit cum a cazut in fund pe trotuar, fiindca nu se mai putea tine pe picioare si a crezut ca ameteste de la febra. Apoi a vazut masinile de pe strada mergand deodata haotic, un zgomot infiorator si lung in spatele ei si a fugit inspre Inter cu o putere pe care nu credea ca ar fi avut-o vreodata. Nici astazi nu stie cum a scapat si nici nu poate uita acea seara, care a marcat-o pe viata.
Nici eu nu am uitat si nici nu cred ca voi uita vreodata imaginile acelea. Sper doar, ca cei care si-au pierdut viata atunci sa se odihneasca in pace.
Alexa trist dar adevarat,am trait si eu acele momente,venita doar de un an si doua luni in Bucuresti,apocalipsa adevarata.
dumnezeu sa ii odihneasca in pace pe toti cei disparuti!
Groaznic,absolut groaznic,sper sa fim feriti mult timp de un asemenea eveniment,fortele ce le genereaza un cutremur sunt direct proportionale cu masa structurii,eu daca as fi primar de Bucuresti m-as ocupa in paralel si cu consolidarile sau demolarile si reconstruirea cladirilor cu risc seismic ridicat,spun demolari pentru ca in majoritatea cazurilor o consolidare este mai costititoare decat o demolare si reconstruire la un loc,sau daca sunt cladiri monument istoric,acestea trebuiesc evacuate de oameni.
In zona mea nu au fost dezastre, dar mi-a ramas intiparit in minte zgomotul si agitatia animalelor.Cainele, pisica, mormaiau cumva sinistru iar la cotetul de gaini am crezut ca a venit vulpea! Asta se intampla inainte cu aproximativ 10 minute. Vantul batea , si se simtea in apropiere, parca in spatele meu o furtuna , o presiune atmosferica foarte mare, un vuiet apocaliptic, o trepidatie mocnind. In Bucuresti a fost cumplit, stiu si de la cei ce studiau la vremea aceea in capitala si care au scapat din norocul de la Dumnezeu.Au murit atatia oameni printre care si cele doua fete ale doctorului Crocos din zona mea; Dumnezeu sa-i ierte.
N-am sa uit nici o data acea seara. Era ziua mea.