În Piața Cadorna din Milano, un gigantic ac de cusut cu ață multicoloră e înfipt în asfalt – o sculptură modernă care simbolizează, printre altele, hărnicia milanezilor, care au făcut din orașul lor de provincie italiană un reper al industriei mondiale de modă.
Milano e un oraș ordonat, cu o arhitectură solid-burgheză care-ți aduce aminte de mobila bunicii – mai întâi indestructibilă, apoi funcțională și abia la sfârșit, dacă mai e loc, cu unele detalii de cochetărie rezervată. Domul este doar excepția care confirmă regula. Domul este ca o superbissimă, năucitoare concesie făcută de comunitate vizitatorilor care-și doresc să găsească ceva de neuitat oriunde se opresc – fie, și-au spus milanezii, dacă e nevoie, vom ridica în orașul nostru prea bine construit ceva ce vă va lăsa cu gura căscată, să vă concentrați cu toții amintirile acolo, în piața centrală, doar ca să nu ne deranjați aici, pe străzile noastre. S-au apucat de treabă acum 600 de ani și au tot ținut-o așa, într-un șantier care l-ar fi epuizat chiar și pe Sisif. Catedrala a fost gata, în sfârșit, pe 6 ianuarie 1965.
Mi se pare uluitoare această încăpățânare multicentenară, trecută de la o generație la alta. Comparați-o cu nerăbdarea asasină a meșterului Manole (Iar s-a prăbușit? Futu-i. Ană, treci la perete!). Chestie de istorie? Poate. Dar au avut și ei partea lor de războaie – oho! – și invazii – ohoho! – ca și noi. Poate că, înainte a fi mândri de istoria noastră, atâta câtă e, ar trebui să înțelegem și în ce măsură suntem noi înșine vinovați de istoria noastră.
Luați, de exemplu, chiar zilele acestea din istoria României. Cum se va scrie despre ele peste, nu știu, vreo 10 ani, să zicem, sau 20, când se va mai așterne praful după Marea Năruire provocată de anchetele anticorupție ale DNA? Va fi privită, această perioadă, ca ocazia resetării societății românești, ca punctul de inflexiune care a redefinit națiunea, valorile ei? Sau va fi, cine știe, încă un moment ratat, încă o decolare anulată?
Întrebări retorice, desigur.
Dar putem foarte bine judeca ultimii 25 de ani, adică cei care au dus la hecatomba de azi a politicienilor corupți, oferită Justiției – și poporului exasperat – de procurorii DNA. Pentru că, știți ce? ultimii 25 nu s-au întâmplat, cumva, în altă parte și cu altcineva. Ei au trecut cu îngăduința și nepăsarea noastră, a tuturor, că noi am închis ochii și am “mers și-așa” și n-am ieșit în stradă și i-am lăsat să ne fure, “că poate ne dau și nouă un pic din ce-au furat ei”, nu?
Vanghelie, Mazăre, Șova, Vâlcov, Horia Georgescu, doar în câteva zile. 14 miniștri penali numai în guvernul Ponta, “cel mai cinstit guvenr”, mai țineți minte? Prin aer zboară sume năucitoare – mită 90 de milioane, 26 de milioane, 2,5 milioane, 70 de milioane de euro – și prejudicii de 300 de milioane în câte un caz, 100 de milioane în vreun altul șamd.
Cineva a calculat că România a fost jefuită de 70 de miliarde de euro în cei 25 de ani de la Revoluție încoace – o cifră de neînțeles în viața sufocată de sărăcie a României de zi cu zi – dar aici e vorba doar de 40 de anchete jurnalistice, probabil nici unu la mie din ce s-a întâmplat de fapt.
Altcineva adună constant sumele șperțuite despre care scrie presa – dar și presa, despre câte să scrie și ea? – și a ajuns deja la 47 de miliarde de euro – încă o dată, doar din ce scrie presa și doar în câțiva ani!
Iar IPP a identificat în numai în 2 ani 4 miliarde de euro cheltuite fără o aparentă justificare în achiziții publice.
Furtul din bani publici nu e o noutate în țara asta. Poate masivitatea lui – deși ar fi trebuit să ne așteptăm. Radu Mazăre dădea în judecată gazetarii de la Jurnalul Național care scriau despre șperțurile sale grosolane (inclusiv pe mine) în urmă cu 15 ani! De ce să se fi oprit, dacă nu l-a oprit nimeni? De ce să nu fi furat din ce în ce mai mult, dacă nimeni nu i-a pus opreliști?
Și de ce să se fi rușinat cineva de ideea și fapta de furt dacă, 25 de ani la rând, toată lumea deșteaptă a furat? Numai fraierii mai respectă regulile, nu? Corectitudinea, etica, deontologia, cinstea au ajuns ocări în țara asta…
70 de miliarde vi se par, cumva, o exagerare sau… chiar o subestimare?
Păi, să ne gândim ce s-a construit în ăștia 25 de ani din bani publici; unde s-au dus banii noștri, pe care ni-i ia statul lună de lună. Autostrăzi nu s-au prea făcut, și nici drumuri noi. Cele care erau s-au mai reparat, s-au mai recondiționat, dar jumătate tot de pământ sunt iar jumătate din restul sunt ieșite demult din perioada de garanție și trebuie refăcute. Căile ferate sunt într-o stare jalnică. Flotă nu mai e. Armata tot săracă a rămas, aviația practic nu există. Jumătate dintre români tot n-au apă curentă și tot în fundul curții își fac nevoile. Școlile tot fără autorizație sanitară sunt, în mare număr, iar învățământul în sine e de la un an la altul mai precar. Industrie există în măsura în care salariile rămân mici – cum cresc nițel, cum investitorii se mută-n Bangladesh. Mai ziceți, ce-ar mai fi? Cercetare nu, investiții nu, sănătate nu, ce mai e? Ah, da, mai sunt vreo 3 milioane de români fugiți din țara lor, de exasperare și de sărăcie, și mai e un spor natural negativ care ne duce direct spre sfârșitul fizic al națiunii.
Mi se pare deja că 70 de miliarde furate reprezintă o estimare prea prudentă.
Sunt surd la falsele îngrijorări despre “hiperactivitatea” DNA. Cum, “nu mai semnează nimeni nimic prin ministere”? Cum, premierul caută “un om de sacrificiu pentru Finanțe”? Ce jalnică milogeală dinspre tabăra tâlharilor! Păi, cu atât mai bine dacă s-au înfricoșat – măcar s-a curmat furtul, că de construit, oricum nu construiau nimic. Englezii spun: “dacă vrei să ieși din groapă, mai întâi oprește-te din săpat”. Măcar e un început.
Am început articolul acesta scriind despre Milano și despre acul cu ață de cusut din fața Gării de Nord – o unealtă atât de umilă transformată în monument închinat hărniciei locuitorilor săi. Dacă România, dacă noi, toți, împreună, vom transforma Marea Năruire în începutul reconstrucției naționale, atunci, cine știe, poate că peste vreo 20, 30 sau 50 de ani vom putea ridica un monument în cinstea minții de pe urmă a românului, ca să ne aducem aminte mereu de ce-a fost și cum ne-am hotărât să nu mai acceptăm.
Și am putea așeza monumentul ăsta chiar în centrul României, pe undeva pe câmpul acela de lângă Făgăraș, unde crește acum, ce curioasă întâmplare, ceva sfeclă – o legumă atât de umilă, care-i adesea folosită pentru a descrie dezastre (“am sfeclit-o!”), dar din care se poate face și ceva atât de dulce precum zahărul.
sursa: petreanu.ro