Evanghelia după Sfântâniţă. Iisus n-a avut niciun prieten

Cum arăta Iisus?

Era înalt, era scund, era brunet, era roşcat, cumva era gras? Toate reprezentările lui întruchipează un concept, nu un om: Iisus trebuie să fi fost slab, fără musculatură, efilat, cu trăsături prelungi şi plete, ca să servească ideii de spiritualizare, de materializare, suferinţă, înălţare. Nimănui nu i-a trecut prin gând să-l înfăţişeze pe Mântuitor cu burtă, cum apare Buddha.

Evangheliştii au procedat foarte inteligent neoferind detalii fizice despre Hristos, pentru că asta i-ar fi scăzut din aura divină, l-ar fi ancorat în terestru şi omenesc.

Cu o excepţie: „Şi când s-au împlinit opt zile şi a fost să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus…” (Luca, 2, 21). Iisus era circumcis, semnul legăturii evreilor cu Dumnezeul lor. Dar cei mai mulţi creştini nu conştientizează acest amănunt în imaginea oficială, fixată prin propagandă, a costelivului pletos de pe cruce.

Personajului Iisus îi lipsesc şi anumite trăsături sufleteşti. Nu îl vedem a se teme de nimeni şi de nimic, nu urăşte pe nimeni, nu are nici îndoială,  nu râde şi nici nu îi face pe alţii să râdă,  fiind complet lipsit de simţul umorului.

Este, în schimb, vizionar, vindecător, precog, telepat, psychokinet – e atoateştiutor, vede în viitor, citeşte gândurile oamenilor, anulează forţa gravitaţiei.

Dar golul cel mai mare în existenţa Lui este absenţa prieteniei. Iisus Hristos a avut doar fani şi duşmani. Şi oameni care i-au stârnit mila. Cu toţii, fiinţe inferioare Lui în plan moral, ca inteligenţă, cunoaştere şi tărie de caracter.

Iisus nu a avut niciun prieten adevărat, femeie sau bărbat. Căci prietenul e pe acelaşi palier al existenţei cu tine. Nu este sub nivelul tău, cum sunt chiar şi cei mai apropiaţi Lui, apostolii, neînstare, cu spiritul învins de carne, să rămână un ceas de vreme treji, cât se roagă Mântuitorul în grădina Ghetsimani. Ei îl iubesc,  îl ascultă, dar de multe ori nu îl înţeleg.

Hristos nu coboară mai jos pe scara ataşamentului uman – nu are niciun câine al lui, o pisică sau o pasăre.

Iar Dumnezeu este Deasupra, este Sus – în întrupare, Fiul nutreşte faţă de El kenosis, golirea de sine şi supunere totală voinţei Lui, nu poate fi vorba ca Tatăl ceresc să-i fie prieten.

Prins între Pământ şi Cer, Iisus nu are cu cine să vorbească, nu e nimeni care să-L asculte, să tacă şi să-L înţeleagă, în ultima noapte, când întristarea de moarte îi cuprinde sufletul.

Dar câţi dintre noi avem pe cineva în stare de asta?

Am fost în grădina Ghetsimani, era spre seară. Măslinii negri-cenuşii sunt enormi, cu trunchiuri pietrificate, vechi de secole. Cel mai mare dintre pomii tristeţii arată ca un saurian preistoric prins într-un şuvoi de lavă; se zice că era un puiet fraged pe când Iisus a rostit cu ochii spre cerul greu, fără stea: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă pe alături de Mine paharul acesta!.. Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei, 26, 49).

L-am zărit atunci pe Iisus, pe Iisusul meu, un tânăr blond spălăcit, cu freza lipită pe frunte de transpiraţie, întunecat la faţă, privind cu dispreţ şi disperare. Semăna cu Innokenti Smoktunovski în Hamlet, poate pentru că nimeni nu spune ca rusul: „Vremea-i scoasă din ţâţâni… O, piază blestemată, ce m-ai adus pe lume doar s-o-ndrept…”.

Iisus şi Hamlet au în jur de 30 de ani, sunt inteligenţi, sănătoşi, cunoscători, capabili de iubire. Ar putea să aibă o familie, copii, să muncească,  să creeze, să caute fericirea, să trăiască. Dar amândoi sunt apăsaţi de scenariul de fier, la Iisus bătut în cuie, pe care l-a scris pentru ei Tatăl: Hamlet trebuie să facă voia Fantomei şi să-i ducă răzbunarea până la capăt, restaurând ordinea morală a lumii sub semnul „Ochi pentru ochi, dintre pentru dinte”, Iisus trebuie să ridice cu zilele vieţii sale, cu vorbele, cu faptele, cu clipa morţii – aşa cum alţii folosesc mortarul şi pietrele – o biserică nevăzută.

„Sau ţi se pare că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu să trimită mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri în ajutor?” (Matei, 26,53) îl întreabă retoric Iisus pe cel ce vrea să-L apere cu sabia. Ar putea să-L roage, dar nu-L roagă, pentru că întreaga Lui traiectorie de viaţă de desfăşoară sub semnul împlinirii inexorabile a Mitului. Spre deosebire de oamenii obişnuiţi, care îşi străbat inconştienţi segmentul de existenţă ce li s-a dat, Iisus ştie cine e, de unde vine şi unde se duce. El este elementul-cheie al unui plan menit să dezvolte în mentalul colectiv cea mai puternică armă de manipulare a tuturor timpurilor: Mitul.

Nicio clipă existenţa Mântuitorului nu poate sta sub semnul hazardului, totul este măsurat, cântărit, împărţit, de la botez, până la ultimul suspin, pe cruce: „Săvârşitu-s-a!”.

Iisus ştie toate acestea, dar este singur printre măslini. Îl copleşesc tristeţea şi îndoiala. Ştie că urmează chinurile şi moartea, ştie mai bine decât oricine că aşa e scris, dar nu se poate opri să-i ceară Tatălui graţierea. O face absurd şi inutil, fără să spere o clipă că ar putea s-o obţină, căci Dumnezeu e cel ce L-a trimis pe Pământ să sufere şi să moară. Dar ce altceva să facă, biet Hristos, dacă nu are un prieten care să vadă ce e în sufletul Lui?

Singurătatea din grădina Ghetsimani este însă vuiet de lume pe lângă ce-L aşteaptă pe cruce. Acolo, împuns de lance, străpuns de cuie, şiroind de sânge, cu gura arsă de oţetul pe care soldatul i-L dăduse drept apă, geme din adâncul sufletului Său nemuritor: „Doamne, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”.

Într-o primă interpretare, cea mai simplistă, asta poate însemna: „De ce i-ai lăsat, Doamne, să Mă tortureze şi să Mă ucidă, pe Mine, Fiul Tău?”. Ceea ce nu are sens, întrucât am văzut cât de conştient şi determinat este Iisus să-şi ducă suferinţele, batjocura şi moartea până la capăt, pentru ca Învierea să fie cu atât mai strălucitoare.

Altceva, teribil, spune strigătul lui Hristos.Pentru o clipă, chinul L-a învins şi L-a făcut să uite de ce se află pe cruce. Pentru o clipă, din Fiul Domnului n-a mai rămas decât un om sfâşiat de durere… Rănile, sudoarea, sângele, scânteierea crudă a soarelui peste pământul pietros al Golgotei, nu mai sunt scrise, nu mai sunt scenariu, sunt reale…

Şi atunci, în clipa aceea, ca să se apere, Iisus L-a căutat în El cu disperare pe Tatăl.

Şi nu L-a găsit.

Asta îi fusese ascuns chiar şi Lui în scriptul divin pe care îl ştia rând cu rând: că, la sfârşit, Dumnezeul care îl ţinuse să meargă pe ape, să tămăduiască slăbănogii şi leproşii, să învie morţii şi să scoată diavolii din om – va pleca de la El. Căci şi asta stătea scris.

Pentru ca efectul Iisus să acţioneze nu doar asupra mâinii de primitivi din Israelul acelor vremuri,  ci asupra a generaţii succedate în milenii, El trebuie să fie aruncat mai jos decât cel de pe urmă credincios, care, după ce a pierdut totul, după ce a fost trădat şi părăsit de toţi, şi îşi aşteaptă moartea, mai are sprijinul ultim – al Celui de Sus.

N-a ştiut, nu i-a fost dat să ştie lui Iisus, că i se va rândui şi patima cea mai grea: moartea fără Dumnezeu.

Fără de care, Învierea întru Domnul nu e deplină.

Creştinul care a înţeles asta va înţelege şi de ce la „Hristos a înviat!” se răspunde cu întărirea – „Adevărat a înviat!”.

sursa: gandul.info