Tsipras, anti-eroul fără scrupule | E mult prea devreme pentru utopia comunistă

Nu poate fi erou liderul politic care se află, după şase luni de tocat mărunt nervii Europei, în situaţia de a accepta ceea ce putea fi acceptat de la bun început.

Dacă nu poate fi erou, cu siguranţă individul respectiv are stofă de speculator politic lipsit de orice scrupule:

– pentru că i-a dus pe greci la porţile iadului, cu bănci închise şi cash de pe o zi pe alta, făcându-i, în două săptămâni, să accepte că anticamera infernului (austeritatea) poate fi, de fapt, suportabilă prin comparaţie cu însuşi infernul (falimentul de stat);

– pentru că i-a minţit pe greci cu mare putere de convingere, adunând la referendum un procentaj anti-austeritate (poziţie pe care a lepădat-o acum, pentru cât timp oare?) de 61%. Un procentaj comparabil, în treacăt fie spus, cu cât a scos USL la legislativele din 2012 (şi ştim ce a urmat);

– pentru că a jucat o alba-neagra geopolitică, lăsând impresia că are sprijin fie de la Putin, fie de la Obama; cel mai probabil, un sprijin direct pentru un asemenea aventurier n-ar fi venit, până la urmă, nici de la Casa Albă, nici de la Kremlin. Dar nu ar fi cinstit să ignorăm micile zâmbete de satisfacţie care au însoţit – la Washington şi la Moscova – polarizarea Europei în problema greacă.

Cu doar puţine zile/ore în urmă Tsipras era încă în postura bâtei la carul cu oale, cu Germania, Finlanda, Danemarca şi statele mai mici sau nou-venite în zona euro de o parte, şi Franţa, Italia şi alte naţiuni ceva mai îngăduitoare cu grecii de cealaltă parte. O unitate europeană aparent fărâmiţată, ce ar fi putut fi anticipa – în mintea şi în vrerea unora – o Uniune Europeană fărâmiţată.

Etapa cutremurului grec dărâmător de Europa a fost depăşită momentan, fără nicio garanţie că nu va fi reamorsată ulterior.

Dacă vor ţipa suficient de tare şi vor reuşi să aducă pe tapet, la toamnă, problema tăierii din datoria publică, grecii ar putea să reseteze peste două-trei luni starea de criză la nivelul de acum două săptămâni.

Ce şochează şi stârneşte indignare în cel mai mare grad în capitalele europene este nonşalanţa, naturaleţea cu care un popor şi conducătorii săi pun semnul egal între o criză cu substrat eminamente naţional şi destinul unui proiect continental.

(Da, ştiu, se vor găsi unii care să spună că grecii au fost „ajutaţi” de străini să ajungă aici. Aşa o fi, dar dacă grecii nu voiau să fie „ajutaţi” astfel n-ar fi ajuns aici. Auditorii străini care au falsificat în scripte starea economiei şi finanţelor greceşti în istoria recentă au făcut-o cu complicitate locală şi răspunzând cererii locale.)

Crize au fost cam peste tot în Europa, în siajul crizei globale exportate de americani în 2007 – 2008. Au apărut proteste anti-austeritate în mai toate statele blocului comunitar. S-au născut şi au luat avânt mişcări anti-sistem, ba chiar şi partide anti-sistem, cu discurs anarhist şi ideologii distructive.

Nicăieri însă – nici în Spania, nici în Italia, nici în România, nici în ţările baltice – conducătorii şi majoritatea cetăţenilor unui popor nu au cerut celorlalţi parteneri de proiect continental iertarea necondiţionată a păcatelor şi cauţionarea greşelilor trecute şi viitoare, sub ameninţarea că, în caz contrar, se aruncă în prăpastie cu Europa de gât.

Partea civilizată a lumii de azi este împinsă spre autodistrugere de o mulţime de factori, între care concentrarea accelerată de capital în tot mai puţine mâini şi prăpastia tot mai adâncă dintre conducători şi popoare. Sunt reguli – nu cele mai bune, nu cele mai eficiente, dar există – care contraponderează sau încetinesc acest proces şi care dau, astfel, timp şi şanse generaţiilor viitoare să schimbe ceva. Regulile invocate sunt croite – cum spuneam într-o postare trecută – pe paradigma celui mai neplăcut, dar încă suportabil, compromis: fie el între cei care conduc şi cei care sunt conduşi, între naţiunile slabe şi cele puternice, între entităţile suprastatale şi ţările membre etc.

Respectarea regulilor împiedică lumea asta urâtă şi rea să se transforme rapid în ceva şi mai urât, şi mai rău, cu potenţial letal mai ridicat.

Va veni, poate, o vreme – peste o sută sau o mie de generaţii – când lumea nu va mai fi urâtă şi rea, ci va fi ceva ce încă nici nu putem concepe azi. Poate că va trebui să ne abandonăm individualitatea care stimulează egoismul, rapacitatea şi tentaţia de a ne folosi de orice atu în detrimentul aproapelui.

Poate nu va mai conta, atunci, dacă suntem săraci sau bogaţi. Poate nu vor mai exista naţiuni şi motive de războaie între naţiuni, ci un singur scop, asumat conştient la nivelul întregii specii, şi care ne va împinge să cutreierăm Universul precum entitatea Overmind din cartea lui Arthur C. Clarke.

Poate ce vom fi devenit atunci va fi atât de îndepărtat de ce suntem condiţionaţi azi să definim drept „omenesc” încât ar fi mai uşor de măsurat, pe scara evoluţiei, „distanţa” dintre trilobiţi şi australopiteci.

Până atunci însă, tot ce putem face pentru a ne da nouă înşine şi generaţiilor viitoare o şansă este să jucăm după reguli.

Nişte reguli pe care grecii le-au încălcat de câte ori au putut.

sursa: paginadepolitica.ro