Două partide par a se fi consolidat pe scena politică în ultimii 15 ani, PSD și PNL. Până să ajungă în actuala formă, parcursul n-a fost lipsit de peripeții. Unul din simptomele frecvente, prea puțin analizat din păcate, este înclinația organizațiilor politice de a-și consuma până la epuizare liderii pe care îi aleg. Aceștia încep pe un val de speranțe, adevărate mașini de tractat rețelele partidului spre victorie, și sfârșesc în mizerie sau uitare.
Motivele pentru care politicienii ajunși în cea mai înaltă funcție de partid sunt detronați au diversitatea lor. Abandonul, pierderea alegerilor, problemele cu justiția, stilul autoritar în partid, incapacitatea de a stăpâni toate facțiunile interne sau de a negocia o formulă de guvernare sunt printre cele mai importante.
Aventurile liberalilor. De la partidul salvat de pragul electoral la partidul prezidenția
În anul 2000, PNL a reușit să evite soarta colegilor țărăniști prin câteva mișcări oportuniste: dezicerea de Emil Constantinescu, ieșirea din CDR și cooptarea prezidențiabilului Stolojan. Cu un modest scor de 7%, liberalii intră în Parlament, dar rămân în opoziție, deși sunt curtați de cântecul de sirenă al stângii.
Mișcările salvatoare i se datorează în bună măsură lui Valeriu Stoica, care nu reușește să reziste la președinția partidului mai mult de un an. Locul său e luat de Theodor Stolojan, un tehnocrat apropiat de FSN și Iliescu, cu o solidă cotă de credibilitate în sondaje. Schimbarea de ștafetă a fost mai degrabă o soluție de compromis între tabăra dominată de Patriciu-Tăriceanu și tabăra Stoica-Muscă.
Tot Valeriu Stoica are negocieri timpurii pentru o mare alianță a opoziției, între PNL și PD, menită să răstoarne ”carul mare”, care se întinsese peste tot aparatul de stat și care promitea să mențină toată puterea și după următorul scrutin din 2004.
A fost totuși meritul lui Stolojan și al lui Traian Băsescu că au reușit să țină unită o construcție extrem de fragilă, Alianța D.A., puternic inflitrată de PSD prin omul de afaceri Dinu Patriciu și amicul său Tăriceanu. De altfel, Stolojan nu mai era deloc iubit în partid pe măsură ce se apropia marele test politic al prezidențialelor. Văzut dintru început ca un corp străin, mai degrabă ca o ”unealtă” eficientă de a tracta partidul, fostul premier tehnocrat fusese deja ”îngopat” de liberali cu câteva luni bune înainte de alegeri. Calculele liberalilor sunau foarte cinic – ”căștigă, pleacă de la partid, pierde, pleacă de la partid”. În plus, Stolojan a introdus un tip de management de firmă în partid, ceea ce n-a fost deloc pe placul aranjorilor de culise, obișnuiți cu târguielile și afacerile transpartinice.
În septembrie 2004 are loc celebrul deja episod ”dragă, Stolo”, când șeful de atunci al liberalilor întrerupe cursa nebună împotriva lui Năstase, din motive medicale. Partidul a fost nespus de fericit și a acceptat fără prea mari convulsii rocada cu Traian Băsescu, Tăriceanu fiind îndată propulsat în tandem de gruparea Patriciu.
Din 2005 până în 2008, PNL a avut pentru prima oară în istoria post-decembristă un prim-ministru al lui. Perioada n-a fost însă lipsită de turbulențe. Gruparea Stolojan-Muscă-Stoica desprinde o parte din PNL în 2006 și fuzionează în 2007, după europarlmentare, cu partidul prezidențial din acea vreme, PD. Tăriceanu și compania, mult mai apropiați de PSD, au preferat un guvern minoritar în ultimii doi ani de mandat, sprijinit din umbră de social-democrați.
Incapacitatea fostului premier de a negocia o alianță la guvernare după un scor rezonabil în alegerile din 2008 (aprox.20%) l-a făcut imediat indezirabil pentru greii liberali și, în mai puțin de trei luni, a fost aruncat peste bord, înlocuit de mult mai carismaticul și elocventul Crin Antonescu. Tabăra Patriciu era încă puternică în partid, iar marea greșeală care i se imputa lui Tăriceanu este că s-a mișcat prea greoi în negocierile post-parlamentare. O majoritate PSD-PNL era ”ca și făcută” înaintea scrutinului, însă, pe furiș, PSD, el însuși împărțit, târguise la două capete, așa încât liberalii au rămas cu buza umflată în mai puțin de o săptămână după anunțarea rezultatelor alegerilor.
Crin Antonescu, noul președinte PNL, a plecat fără mari ambiții în scrutinul prezidențial din 2009. Considerat iepure, misiunea sa era de a smulge cât mai mult din electoratul de dreapta și a-l vărsa în coșul lui Geoană între tururi. Obiectivul tartorilor din culise (Patriciu, Voiculescu, Vîntu) era de împiedica un nou mandat al lui Traian Băsescu și pariaseră pe Geoană, mult mai ascultător decât terbilistul Crin Antonescu. Pe parcursul scrutinului, Antonescu s-a mișcat mai bine decât prevăzuse oricine și începuse chiar să spere că îl poate surclasa pe candidatul PSD la primul tur.
Deși ratează intrarea în turul al doilea și pariază la rândul lui pe pierzătorul alegerilor, Geoană, Crin nu este scos din cărți de liberali. În ciuda agitației lui Tăriceanu de a reveni în funcție, liberalii, rămași în opoziție, alături de partenerii din PSD, decid să păstreze aceeași linie și visează la o revenire spectaculoasă în 2012.
Proiectul USL, negociat de adversarii justiției independente, prinde contur la mai puțin de doi ani după eșecul din prezidențiale. Antonescu și Ponta, doi lideri dinamici, vor să profite de criza economică mondială și măsurile de austeritate, construind o mare alianță, eterogenă ideologic, dar cu un obiectiv fix: preluarea tuturor pârghiilor puterii în stat. Deși de la început s-au văzut fisurile alianței, principala fiind lipsa încrederii (PSD nu putea concepe să susțină un prezidențiabil liberal), Antonescu a reușit să obțină cea mai bună poziție pe care PNL a avut-o vreodată în administrația locală și în Parlament.
Pe de altă parte, Antonescu a fost torpilat încă de la preluarea guvernării de către PSD în 2012. Expus la maximum în timpul referendumului de demitere din iulie 2012, lăsat în off-side de Ponta în fața partenerilor internaționali, pus în situații dificile în propriul partid, atunci când a acceptat preluarea unor portofolii executive divizate, golite de conținut, Antonescu a fost suficient de șubrezit încât, în 2014, când a decis ieșirea din alianța cu PSD, să nu mai fie considerat nici măcar de proprii săi colegi drept un prezidențiabil cu șanse. Prost văzut în afara țării, călcat în picioare de propaganda PSD pentru ”trădare”, Antonescu a fost debarcat subtil de la șefia partidului, dar și din poziția de candidat la prezidențiale în vara lui 2014. Zeii mizaseră deja pe Iohannis, o figură mai puțin uzată, care mai cochetase și înainte cu liberalii.
Nici Antonescu nu mai era atât de iubit în partid, mai ales pentru că introdusese un stil autoritar de conducere și marginalizase, până la excludere, oameni de bază ai PNL, dintre care unii l-au și sprijinit în 2009. Considerat prea imprevizibil, impetuos până la gafe mărețe, Antonescu s-a transformat în cinci ani din ”copilul de aur” al liberalismului în ”mâna ghinionistă” a formațiunii urmașilor lui Brătianu.
PSD, de la corupția lui Năstase la corupția lui Ponta
Un diplomat-intelectual a fost pus în fruntea partidului de Ion Iliescu după alegerile din 2000. Rolul lui era de a schimba fața prăfuită a PSD și a dezlega tinichelele ”comunismului ” de coada celui mai mare partid de stânga din România. Năstase a reușit în bună parte să înceapă acest proces de modernizare.
A profesionalizat politica din PSD, a întărit filialele (ca pe urmă tot el să le slăbească) și a obținut carnetul de membru, mult râvnit, în PES și Internaționala Socialistă. După o guvernare eficientă din punct de vedere economic, cu două realizări importante – aderarea la NATO și începerea negocierilor cu Uniunea Europeană – Năstase sfârșește, în 2004, prin a fi considerat cel mai corupt politician român, iar PSD ”partidul hoților”. Aroganța, stilul autoritar în partid, strategiile mediatice oculte, făcute de multe ori împotriva propriilor colegi au condus la o semi-înfrângere, greu de înghițit de PSD. Deși a ieșit pe primul loc în alegerile parlamentare, a pierdut al doilea tur ale prezidențialelor și, prin manevere abile ale noului șef al statului, social-democrații se văd primii câștigători ai alegerilor din România care intră în opoziție.
Odată ce justiția a ieșit de sub controlul politic, a început și epopeea dosarelor în PSD, iar Năstase era cel mai vulnerabil dintre vulnerabili. Mai rezistă un an în funcția de președinte, dar este debarcat în 2006, sub pretextul că face rău imaginii partidului (o acuzație hilară, dacă avem în vedere câte alte nume de politicieni de stânga aveau probleme cu justiția), motivul real fiind totuși acela că n-a reușit să obțină o victorie considerată ca sigură la care s-au adăugat polițele plătite de baronii, cei ce au tăcut și înghițit multe umilințe în perioada campaniei ”centrul imaculat”.
Urmează Geoană, un alt diplomat de carieră, fost ministru de externe, un pro-occidental convins, în grațiile partenerilor americani. Geoană era considerat o marionetă manevrabilă de prestidigitatorii partidului (în frunte cu Hrebenciuc), dar, din exterior, erau așteptări foarte mari legate de imprimarea unui suflu occidental. Prima piatră de încercare a fost chiar Ion Iliescu, patriarhul stângii românești, pe care Geoană a încercat inabil să-l elimine din viața partidului. Atunci s-a confruntat pentru prima oară cu energia arhaică, bine consolidată, a unui partid, care, oricât nu și-ar fi dorit uneori, era considerat urmașul direct al PCR. Și a pierdut. Geoană a înțeles că va fi foarte dificil să capteze trendul natural de stânga din electoratul educat, tânăr, urban, fără să sacrifice chiar baza nostalgică a partidului, care, oricât de ”rușinoasă” era, aducea voturi.
Pe urmă a început un lung șir de greșeli, multe forțate de mult mai abilul Traian Băsescu, aflat în funcția de președinte al țării. Eșecul suspendării din 2007 l-a clătinat pe Geoană, care a fost nevoit să dea semnale de apropiere de șeful statului, cel care, de altfel, putea să îl desemneze premier la parlamentarele din 2008. Partidul se scindase adânc și, flămânzit după patru ani de opoziție, în care și Tăriceanu a avut grijă să-i țină pe oamenii lui Hrebenciuc departe de pârghiile puterii, a intrat într-o capcană mortală, acceptând intrarea la guvernare alături de PDL în 2009, fără a obține funcția de premier.
Neconsolat, Geoană s-a pregătit de prezidențialele din anul următor, făcând coaliții dezatruoase cu marii moguli media, dar și pași greșiți spre Moscova, spre dezamăgirea prietenilor americani. Deși părea că nu poate pierde scrutinul, având în vedere armata vizibilă pe care o încolonase, Geoană nu a fost președinte decât câteva ore. După Geoană au căzut rând pe rând în ghearele justiției rețelele paralele din partid care îl susțineau, cu cap de serie Cătălin Voicu.
Ponta a fost următoarea tânără spreanță a social-democraților. Pupilul lui Năstase, omul serviciilor pe vremea când era magistrat, cu relații extinse de prietenie în tot mediul politic, Victor Ponta, fostul șef al tineretului social-democratic, se dovedește de departe mult mai feroce decât înaintașii săi. Singura sa reușită notabilă este atragerea liberalilor în USL, o mișcare menită să rezolve incapacitatea structurală a partidului de a depăși 50% la alegerile prezidențiale.
Ajungând neașteptat premier înainte de alegerile la termen, după căderea guvernului Boc, Ponta intră în vâltoarea luptei politice ca un adevărat Che Guevara. Se confruntă cu acuzații de plagiat la doar o lună după preluarea funcției, ceea ce îl vulnerabilizează teribil în relațiile cu lumea civilizată. Părintele său spiritual este imediat și el încarcerat, după o tentativă de suicid. Pornește referendumul de demitere al președintelui în vara lui 2012, făcând praf în doar trei zile nu doar statul de drept, dar și credibilitatea României pe plan internațional.
Deși dă înapoi, după acest demers, înțelegând că îi va fi foarte greu să rămână în politica mare fără un minim sprijin din partea Occidentului, Ponta are un joc greu de făcut în partid, acolo unde, rând pe rând, cad capete de corupți, dar și în afara partidului, când susținătorii săi din mediul de afaceri se pregătesc să intre la închisoare. Presat să dea lovitura finală întru salvarea camarazilor de condamnări și anchete, Ponta se mărginește să facă promisiuni și să amâne abil, culminând prin angajamentul final ”dacă nu ies președinte, scapă cine poate!”, ceea ce însemna: sprijiniți-mă cu toate forțele să ajung la Cotroceni, pentru că acolo se află pârghia miraculoasă care să vă scape de problemele cu justiția.
Pe liberali îi trage pe sfoară de câte ori poate, în timpul guvernării USL, și forțează o ieșire a acestora de la guvernare pentru a nu fi nevoit să cedeze poziția de prezidențiabil. Reușește să-l recupereze pe bătrânul marginal Tăriceanu, pentru a nu rămâne complet izolat de electoratul de dreapta, face ochi dulci UDMR, dar, sfârșește, ca și predecesorii săi, să piardă lamentabil al doilea tur al prezidențialelor în fața mult mai puțin titratului primar al Sibiului.
Ponta a fost stors ca o lămâie de partid, aruncat în cele mai periculoase jocuri împotriva justiției sau stabilității economice a țării. S-a descurcat remarcabil pentru o perioadă atât de tumultoasă, în jocuri de culise cu servicii secrete, sprijin subteran din partea adversarilor, dar și trădări neașteptate din partea prietenilor. A reușit să-i ducă cu vorba pe susținătorii cu probleme penale, obținând ajutorul acestora în alegerile prezidențiale, deși, nu era clar pentru nimeni dacă nu cumva Ponta urmărește doar să ajungă în funcție și, după ce se vede cu sacii în căruță, să devină un politician cuminte și european. A reușit, cu alte cuvinte, să se prezinte drept ultima speranță pentru mulți.
Încercuit la rândul lui de acuzații de corupție, Ponta dă înapoi și arată, abia astăzi, că, de fapt, singura sa preocupare este să-și salveze pielea. Cei care mai aveau dubii că Ponta n-ar fi făcut nimic împotriva justiției, dacă ar fi ajuns la Cotroceni, au astăzi confirmarea că tânărul politician nu vede dincolo de interesul propriu.
sursa: trendscan.ro