Demisia de ieri a lui Ionel Stoica de la „Evenimentul zilei” demonstrează, încă o dată – dacă mai era nevoie –, că punctul în care a ajuns presa din România este unul din care cu greu se mai poate întoarce. N-am să spun că este imposibil. Nu acum. Nu încă. Există şi la ora actuală suficienţi oameni de bună credinţă, jurnalişti animaţi de principii, de spiritul dreptăţii, de dorinţa de a servi interesul public, şi nu diverse interese de clan, care pot resuscita presa, care o pot ajuta să depăşească această infectă criză de sistem, această rătăcire identitară ce pare să nu se mai termine.
Demisia de ieri arată însă că mediul e putred. Că miroase urât. Aproape insuportabil. Că jurnalistul nu mai e lăsat să fie jurnalist. Că dacă nu serveşte interesele patronului şi pe cele ale acoliţilor acestuia devine indezirabil. Mai mult, i se spune că nu mai e performant. Asta, deşi jurnalistul confirmă constant din toate punctele de vedere: profesionalism, onestitate, dăruire.
Această demisie, de la ceea ce obişnuia să fie unul dintre cele mai bune cotidiene din presa mainstream, ne arată lucrurile aşa cum sunt. Necosmetizate, fără nicio aură: jurnalistul nu mai trebuie să aibă dreptul la opinie. Ar fi ideal dacă şi-ar putea extirpa conştiinţa.
Jurnalistul nu mai are voie să nu fie de acord cu patronul. În opinia celui din urmă, asta trece drept nesimţire, nerecunoştinţă. Sau, aşa cum mi s-a spus mie la un moment dat, drept încăpăţânare. Încăpăţânarea asta de a nu semna ştiri care nu sunt, de fapt, ştiri, de a nu ataca pe nimeni gratuit, de a nu înfiera fără argumente. Încăpăţânarea de a face notă discordantă cu patronul, atunci când el se lasă orbit de interese eminamente financiare, fără a-i mai păsa deloc de cititori, de public. De oamenii care s-au săturat să fie luaţi drept proşti, cretini, mediocri. Este o percepţie falsă! Cititorul are încă toate instrumentele necesare pentru a discerne mizeria de calitate. Din fericire.
Demisia lui Ionel Stoica e dureroasă pentru fiecare ziarist asupra căruia s-au făcut, la un moment dat, presiuni. E dureroasă pentru aceia dintre noi care au fost ameninţaţi, jigniţi fie de patroni, fie de prieteni ai patronilor, fie de şefii din redacţii. Unii parlamentari de Constanţa, de pildă, obişnuiesc să facă (şi) asta. Să sune un jurnalist pentru a-şi exprima dezacordul vizavi de un text de opinie. Cum îşi exprimă ei dezacordul? Golăneşte, apelând la jigniri, atunci când argumentele nu le sunt la îndemână sau când acestea lipsesc cu desăvârşire.
Atunci când un ziarist devine incomod, atunci când el nu mai corespunde politicii editoriale a unui ziar, atunci când el refuză să abdice de bunăvoie de la dezideratele unei presei care serveşte încă interesul public e fie dat afară, fie presat să demisioneze. Pentru patroni, pentru manageri, e cel mai convenabil. E calea cea mai scurtă. Altminteri, ar trebui să-şi suflece mânecile pentru a le pune botniţă jurnaliştilor incomozi.
sursa: constantanoastra.ro