ROMÂNIA CURATĂ Mihai Goțiu | Așteptând invazia barbară. Note despre criza migrației

Cea mai mizerabilă manipulare pe care am citit-o în ultimele zile într-o anumită parte a presei autohtone și multiplicată apoi pe site-urile de socializare e cea conform căreia cineva i-ar IMPUNE României să preia o cotă din migranții arabi (îndeosebi sirieni), ajunși în Grecia, Ungaria și Italia. Să fie cât se poate de clar: nimeni nu impune nimic României!

Propunerea Comisiei Europene urmează să fie votată săptămâna viitoare, pe 14 septembrie, în Consiliul European (mai exact Consiliul de Afaceri Interne). Pentru a trece e nevoie de majoritate calificată la vot (16 țări din 28 sau conform altgoritmului dat de populația din fiecare țară – dacă cel puțin patru state din UE, care cumulează cel puțin 35% din populația UE se împotrivesc, propunerea CE e respinsă). Atenție, însă: votul e o procedură cât se poate de democratică, nu o IMPUNERE. Chiar dacă România va vota împotriva propunerii CE, dar aceasta va trece, tot nu e o impunere, România asumându-și această procedură prin Tratatul de aderare (așadar și-a asumat că se va supune voinței majorității, atunci când va fi în minoritate). Asta se cheamă DEMOCRAȚIE, dragi concetățeni români, care ați marșat și dați mai departe ideea conform căreia ne-ar impune cineva ceva. Da, apartenența la UE nu înseamnă doar accesul la o pușculiță cu bani, ci și acceptarea unor principii și valori comunitare. Iar printre aceste principii și valori comunitare se numără și SOLIDARITATEA: atât cea umană (cu refugiații care au ajuns în Europa), cât și cea comunitară (cu o parte din țările europene în care au ajuns acești refugiați – și, din nou, atenție, repartizarea vizează doar undeva pe la 15% din numărul total de refugiați estimați: 120.000 din aproximativ 800.000, restul urmând să fie preluați direct de țările care ar ”impune” României cota).

Asta nu este, însă, singura manipulare pe care am citit-o în aceste zile. Le știți, cel mai probabil, și pe restul:

• cele cu ”teroriștii” arabi (bazate, în mare parte, pe niște făcături grosiere în photoshop);
• cele cu așa zisa ”bogăție” a refugiaților, bogăție ”dovedită” fie de haine de firmă, fie de telefoane mobile de ultimă generație (de parcă n-ar fi fost, la începutul anilor 90, jumătate din România îmbrăcată în haine de firmă de la… ajutoare sau, acum, de la second-hand, ori de parcă nu are, tot jumătate din România, telefoane mobile și tablete de ultimă generație la ofertă, adică cu zero cenți, doar pe baza abonamentului);
• cele cu ”planul secret”, ba al rușilor, ba al arabilor bogați sau mai știu eu al cui care finanțează operațiunea (la fel cum i-au ”finanțat” pe zecile de mii de români care au ieșit în stradă pentru Roșia Montană sau alte cauze);
• cele cu ”de ce toți vor Germania” (de parcă e un așa secret mondial starea de bunăstare din Germania sau de parcă ar fi o vină (!) să-ți dorești să ajungi într-o țară despre care chiar crezi că-ți poate oferi adăpost și ajutor);
• cele cu ”să plătească factura țările care au destabilizat situația din Orientul Mijlociu” – afirmația valabilă până la punctul în care Germania (principalul sprijinitor al refugiaților) și Franța s-au opus în Consiliul de Securitate al ONU intervenției militare din 2003, în Irak (tocmai pe motivul destabilizării comunității internaționale) și n-au participat la război, spre deosebire de Marea Britanie și… România. E chiar așa de ușor de uitat ”detaliul” ăsta?

E drept, am sperat că cea mai mare parte a românilor care au fost ei înșiși victime ale unor astfel de manipulări să nu ia plasă așa ușor, dar uite că am sperat degeaba (apropo, mai țineți minte povestea cu românii care au mâncat lebedele din Viena? Cât am stat în Viena am căutat o confirmare a ”știrii” – n-am găsit-o; dar părea atât de credibilă, că nimeni nu și-a pus problema să o verifice, indiferent dacă era reală sau doar un fonfleu; faptul că nu tot ce ar putea fi plauzibil e și real e o lecție pe care n-am învățat-o nici măcar în condițiile în care am trăit efectele pe propria piele).

• În fine, să nu uit de cea cu ”războiul sfânt” dintre musulmani și creștini. Ținând cont de câți români au așteptat Sfârșitul Lumii după Calendarul Maiaș ori când a fost pornit experimentul CERN de la Geneva sau de câți români dau crezare poveștilor cu dacii strămoșii Romei nășită în laboratoarele ”istoricilor” cu prea multe stele pe umăr și prea mult timp liber, nu mă miră că o asemenea aberație a căpătat atâția adepți. Cu misticismul (pentru că nu de credință e vorba aici; un bun creștin nu-i închide ușa în nas unui oropsit al sorții) e greu de luptat. Totuși, pentru liniștea celor ce se tem atât de ”invazie”, le spun doar atât: la fiecare refugiat pe care ar urma să-l adăpostim conform repartiției gândite de CE, că e vorba de bărbați în floarea vârstei, de femei, de copilași ori de bătrâni în cărucior, avem cel puțin 2 (doi) agenți SRI în activitate. Dacă sunt măcar pe jumătate atât de performanți pe cât se pretind că ar fi și la câți bani băgăm în tresele și utilarea lor, zic că e un procent mai mult decât suficient pentru a ne proteja de teroriști.

Din fericire, decidenții politici n-au fost obligați să ia decizii în timpul fobiei cu Sfârșitul Lumii declanșate de Apocalipsa Maiașă ori de experimentul CERN de la Geneva. În cazul fobiei așa-zisei invazii musulmane trebuie însă să reacționeze și o fac cum nu se poate mai prost, generând și amplificând la rândul lor fobia. Ideea de a caza refugiați în căminele studențești nici nu știu la ce categorie să o încadrez: incompetență maximă sau iresponsabilitate totală? Și chiar cu riscul de a fi acuzat că fac un proces de intenție, nu pot exclude varianta premeditării cu rea-voință. Pentru că era evident că nu ai cum să faci loc în căminele studențești refugiaților, în condițiile în care acestea nu reușesc să acopere nici măcar necesarul studenților autohtoni (și astfel să induci o stare de animozitate și un sentiment de… invadare). Asta nu înseamnă însă că nu există suficiente internate de liceu nefolosite (mai ales în cazul fostelor licee industriale și profesionale), pentru a nu mai vorbi de cazărmile armatei rămase goale de când s-a renunțat la stagiul militar obligatoriu. Și, oricât de rău am sta, ideea că în caz de calamitate, de dezastru (Doamne ferește!) România ar avea capacitatea să asigure locuire pentru doar 1-2.000 de persoane mi-e greu să o cred. Dacă nu e o minciună gogonată, atunci problema asta e mai mult decât gravă și ține de rezolvarea ei urgentă în CSAT! E cam greu de digerat faptul că în țara în care la orice colț de stradă și până la nivel de vice-premier riști să dai nas în nas cu câte un general  (ca să nu mai vorbim de hoardele de colonei și alți ofițeri sub acoperire) n-ar exista capacitate de rezolvare a urgențelor în caz de necesitate pentru mai mult de 2.000 de locuitori! Păi, fraților, dați-vă stelele și tresele la topit, și din banii strânși sigur dublăm capacitatea asta. Dar dacă nu de lipsă de capacitate e vorba (și povestea că România poate adăposti doar 1.700 de refugiați să i-o spună lui mutu), atunci e rea-voință. O rea-voință al cărei scop e să manipuleze la rândul ei, să întoarcă opinia publică împotriva refugiaților, dintr-un motiv mai mult decât meschin – câștigarea simpatiei tuturor celor care au căzut în ultima perioadă pradă fobiei cu invazia musulmană. Și intrăm astfel într-o spirală fără ieșire: cu cât fobia e mai mare, cu atât politicienii se conformează, iar deciziile pe care le iau și declarațiile pe care le fac contribuie la rândul lor la creșterea fobiei.

La nivel european, situația e și mai proastă (cu specialiști în externe ca MRU și absolvenții de ANI în preajma președintelui nici nu e de mirare). Bine că am negociat în genunchi aderarea la UE (când doar pe domeniul agriculturii pierdem sute de milioane de euro, dacă nu miliarde, anual, și vom continua să pierdem cel puțin până în 2020, când vor avea parte și țăranii și fermierii români de același tratament cu țăranii și fermierii din vest), bine că am fost ”solidari” cu SUA, Marea Britanie, Spania, Italia (atenție, nu cu NATO și UE), când ne-am băgat în aventura din Irak; dar acum, invocând un argument penibil – incapacitatea și costurile de câteva zeci de milioane de euro (că despre suma asta e vorba) – ne-am trezit să facem notă distinctă! Asta lăsând la o parte faptul că și o parte din sumă am primi-o tot de la UE, dacă am ști să negociem. Ne vom duce la Bruxelles să dăm cu pumnul în masă (sper ca Iohannis să se trezească în ceasul al 12-lea, că dinspre partea lui Gabriel Oprea slabe speranțe) taman când țările astea mai dezvoltate au nevoie de un pic de ajutor (în condițiile în care oricum grosul problemei tot ele și-o asumă). Repet, dacă propunerea Comisiei Europene trece de votul Consiliului, chiar dacă România votează împotrivă, asta nu reprezintă o impunere, ci respectarea Tratatului de aderare pe care ni l-am asumat voluntar. Doar că întrebarea care se pune e ce fel de partener vom fi pe viitor, pentru că ce fel de partener am fost până acum, se știe. Tocmai în momente de criză, precum acesta, am avea o șansă să schimbăm percepția și lucrurile. În astfel de momente se dovedește dacă ești sau nu partener real, dacă crezi, într-adevăr, în construcția europeană, sau ești un profitor rătăcit, interesat doar de ora la care se deschide ghișeul de plăți.

Cum poți rata o asemenea ocazie în care, asumându-ți niște costuri absolut minimale, ai putea avea apoi pretenții în viitor (costurile sunt cam cât parandărătul dintr-un contract de construcții ceva mai măricel, pentru București, dar nu la nivelul Național Arena sau Pasajul Basarab, că din cât s-a evaporat acolo, ne-am putea tripla sau cvadrupla cota de refugiați primiți)? Un pic de efort (și de umanitate) acum, pentru ca în viitor să nu te mai duci la Bruxelles ca ruda săracă cu mâna întinsă, ci ca un partener care, atât cât a putut, a pus și el umărul la rezolvarea unei crize.

De aceea zic că mai proști sfătuitori decât cei pe care îi au diplomații noștri (în frunte cu domnul președinte) erau greu de găsit. Dar faptul că avem așa consilieri sub-mediocri nici măcar nu e o damnare mioritică, ci o consecință firească a stării lucrurilor din România, țară în care specialiști sunt doar absolvenții universităților de cartier care își mai trag o perfecționare la ANI și/sau un doctorat cu domn general doctor Oprea. Și la cât de active sunt unele profile de pe Facebook și unii comentatori anonimi, 24 de ore din 24, pe zeci de grupuri, site-uri de presă, cu zeci și sute de postări, trântindu-ți instant un ”argument” prefabricat, un slogan sau unul dintre numeroasele falsuri cu arabi care ieri erau ”teroriști”, iar azi refugiați, nu ai cum să nu întrebi dacă nu cumva tot mâna specialiștilor de la ANI și a doctoranzilor lui Oprea e la mijloc, în crearea și propagarea fobiei față de refugiați (cu atât mai mult cu cât asta coincide și cu interesul lor – că așa își vor putea justifica și pe viitor ”obiectul muncii”).

***

Mă opresc cu notele despre manipulările din ultimele zile, iau, anticipat, o felie de lămâie în gură în așteptarea cotei de înjurături (din fericire sunt vaccinat din perioada în care mă distram pe seama fobiilor cu Sfârșitul Lumii din Calendaul Maiaș sau în urmă pornirii generatorului de particule de la Geneva), dar nu închei înainte de a vă recomanda o carte: ”Așteptându-i pe barbari”, de J.M. Coetzee. A fost publicată și în română, anul trecut, la Humanitas Fiction, iar în aceste zile ar trebui să stea pe primul raft al fiecărei librării din țară, atâtea câte mai sunt. Într-un orășel-fort, undeva la marginea Imperiului, dar și a deșertului, se răspândește zvonul unei invazii barbare. Zvonul e întărit de apariția în orășel a unui colonel de la Biroul Trei (tot un fel de serviciu secret și de siguranță/securitate), însoțit de trupe militare. Administrația civilă (reprezentată de un Magistrat nesigur pe el, ce se apropie de pensionare) e înlocuită de conducerea autoritară militară. Doar că singurii barbari care pot fi interogați sunt un bătrân și nepotul lui de soră, cu o rană la braț, ce veneau spre fort pentru a ajunge la un medic, și care au căzut ca țapi ispășitori în urma unui furt. Colonelul nu e mulțumit însă de mărturiile pe care le obține sub tortură de la aceștia și organizează o expediție în căutare de barbari invadatori. Și se întoarce în orășel cu câțiva pescari și păstori barbari (oh, ce victorie uriașă, aplaudată în piața publică; ah, și cum se implică chiar și civilii în umilirea și înjosirea ”teribilului” inamic ajuns prizonier!), pe care îi trece prin aceleași chinuri inumane ale torturii. Dacă până în acel moment, invazia barbară era doar un zvon, aceasta tinde să devină o certitudine, ca represalii însă la expediția colonelului. Așadar, colonelul are toate ”dovezile” pentru a se duce la centru, de unde să se întoarcă cu un corp expediționar mult mai puternic. Magistratul, care salvează o tânără barbară, căreia i s-au rupt picioarele și a orbit în timpul torturii, e acuzat de trădare, închis, și torturat psihic și fizic, la rândul lui. Incursiunea armată eșuează însă lamentabil în deșert fără măcar să fi apucat să se confrunte în mod real cu barbarii. Rămași fără apărare, cea mai mare parte a locuitorilor fortului și resturile armatei părăsesc (nu înainte de prăda chiar ei!) orașul. Magistratul și cei câțiva locuitori care au mai rămas se pregătesc să supraviețuiască iernii sub o dublă amenințare – cea a invaziei barbare și cea a epuizării resurselor de hrană și lemn, prădate de soldați. Colapsul micului fort și dispariția lui e previzibilă și nu e greu de înțeles că nu barbarii de dincolo de ziduri au fost cei care au provocat căderea lui. Că zidurile și forțele armate nu sunt de niciun folos atunci când în barbaria e în sufletul oamenilor (nu în așa-zisa lipsă de civilitate a unor triburi nomade de pescari și păstori), iar peste ea se toarnă frica de celălalt și de necunoscut. Cum spuneam, cartea asta ar trebui să fie pe primul raft al tuturor librăriilor din România și o recomand călduros, fără nicio glumă, tuturor celor care trăiesc în aceste zile sub frica invaziilor barbare.

sursa: romaniacurata.ro