Intr-un articol publicat pe blogul sau, sociologul Barbu Mateescu face o analiza a „guvernarii Thatcher” in cele trei mandate in care a condus Marea Britanie, ani ce au adus reforme profunde in economie si administratie, prin masuri dure si contestate de o mare parte a populatiei dar si a politicienilor.
„Februarie 1974: alegeri în Marea Britanie. Conservatorii obţin 11,8 milioane voturi.
Formarea unui guvern se dovedeşte imposibilă.
Nouă luni mai târziu: alegeri din nou. Conservatorii obţin 10,4 milioane voturi. Laburiştii încep să guverneze.
La conducerea partidului vine Margaret Thatcher. Rezultate:
1979: 13,7 milioane voturi.
1983: 13,0 milioane voturi.
1987: 13,7 milioane voturi.
În tot acest timp laburiştii s-au dus pe tobogan în jos. Au pierdut votanţi, s-au divizat în Stânga de Stânga şi Stânga de Dreapta (termeni folosiţi de presa britanică de atunci), s-au mutat spre centru, au stat 18 de ani în opoziţie.
De unde a obţinut M. Thatcher milioane de voturi în plus în 1979? Cum de s-a mărit numărul de votanţi ai conservatorilor cu 30%? De ce au rămas mulţi din aceşti votanţi alături de conservatori de-a lungul anilor ’80?
Unul din răspunsuri e dat de „manifestul de campanie”, un text pe care fiecare partid britanic îl prezintă înainte de alegeri. Este scurt şi clar, o explicaţie a ce va face după ce va ajunge la putere. Mai degrabă seamănă cu „Contractul cu România” (CDR, 1996) decât cu zecile de pagini de maculatură electorală pe care le scrie fiecare partid românesc şi pe care nu le citeşte aproape nimeni.
Să ne uităm la cel din octombrie 1974 al conservatorilor, cel pierzător şi pre-Thatcher:
„Pericolele cu care se confruntă Marea Britanie sunt cele mai mari de la al doilea război mondial şi până acum.”
„Întregul e la mila unei părţi [din societate] într-o măsură pe care n-am fi putut să ne-o imaginăm acum câţiva ani.”
” (…) există conflicte în sânul naţiunii.”
„Nicio democraţie n-a suferit unei creşteri atât de catastrofice în costul vieţii. Nu putem fi siguri că [noi, Marea Britanie] am fi o excepţie.”
„Totul este secundar bătăliei contra inflaţiei şi ajutorării celor răniţi în această bătălie.”
„Nu există un mod simplu şi rapid de a învinge inflaţia. Nu pretindem că avem vreo soluţie simplă.”
„Patriotismul, faptul că ştim că ce ne uneşte este mai important decât ce ne desparte, mândria în stilul nostru de viaţă şi în instituţiile noastre, istoria noastră, idealismul nostru (…) – toate aceste lucruri rămân puternice în Marea Britanie.”
„Trăim vremuri periculoase.”
(despre Comunitatea Europeană): „Europa ne dă şansa să inversăm declinul nostru politic şi economic. S-ar putea să fie ultima noastră şansă.”
Te-au speriat?
În mod sigur partidul părea speriat.
Mesajele pozitive (câte erau) şi soluţiile concrete (cam subţirele) se pierd într-un val imens de afirmaţii bold-uite despre cât de tragic este totul.
Manifestul exprimă starea de spirit a liderilor şi activiştilor din organizaţii.
Pare să fie de asemenea modul în care o elită disperată, confuză, nesigură pe ea, incapabilă de a forma aliaţi şi alianţe ar vedea tot restul societăţii.
Dar asta nu e tot.
Viziunea economică a Partidului Conservator – oponent al stângii – era în principal… de stânga. Soluţia la orice problemă este, conform textului, alcătuirea de comitete, comiţii, agenţii, consilii, etc. care să verifice, să evalueze, să reglementeze, să eficientizeze, să subsidieze, să planifice, să organizeze sau să reorganizeze, să controleze preţuri, salarii şi taxe (deja-vu).
Despre eficientizarea economiei se aruncă câteva fraze goale cuplate cu idei bombastice, senzaţionale pentru dreapta britanică, ca să nu spun mai mult: „Vom examina posibilitatea de a introduce (…) o schemă prin care o parte din creşterea profiturilor din firme private să fie dată angajaţilor care au mărit performanţa [firmei]”. Deja-vu deja-vu.”
Articolul intregral il puteti citi pe Sociollogica.blogspot.ro