23 decembrie 1989 – asasinarea Polixeniei

Era dimineata si in centrul Bucuresti-ului se tragea cu gloante adevarate. Dictatorul fugise, dar la televizor se aratau “teroristii care trasesera in populatie”. Polixenia era singura acasa. Sotul ei, scapat ca prin minune in ’42 din batalia de la cotul Donului plecase pe Calea Victoriei si la Universitate sa ajute Revolutia. Vazuse cu ochii lui cum in canalul de pe strada Franklin, apa era rosie de sange si stia ce inseamna asta. Nici eu nu eram acolo, ci la aeroport unde lucram si unde scapasem ca prin miracol cu 10 minute inainte ca o masina de tura, care transporta 8 salariati la serviciu sa fie facuta zob de tirul gloantelor in masacrul de la Otopeni.

Inca de dimineata, am avut o presimtire sumbra, asa ca am sunat-o pe Polixenia la 8.30 sa plece de acasa la rude, in alta zona a Bucuresti-ului. N-a vrut, fiindca nu credea ca la adapostul casei i s-ar fi putut intampla ceva. Asa ca, in acea dimineata fatidica, isi urma programul zilnic care incepea cu o cafea buna, la ibric, pe care o savura o zi intreaga. A fost ultima data cand am mai vorbit cu ea. Telefonul a sunat ca intr-o casa pustie timp de vreo 3 ore, apoi am aflat…..

Casa fusese distrusa de gloante, mobila si geamurile erau sparte si nimic nu mai arata ca inainte. Polixenia era pe jos in bucatarie, cu lingurita cu care amestecase in cafea, inca in mana. Avea o bucata din craniu lipsa si creierii imprastiati peste tot. Mi-au trebuit niste ani ca sa pot vorbi despre asta. Si despre ingrozitorul drum catre morga, carata in patura cu ajutorul a 4 prieteni. Si despre imaginea de cosmar de pe scarile de la morga Vitan, unde capetele unor soldati tineri se loveau cu zgomot de trepte, tarate de picioare de diversi indivizi. Nu ai cum sa uiti toate astea. Te rogi doar la Doamne Doamne sa nu iti pierzi mintile….

Anii au trecut. In ianuarie 1990, niste procurori militari au venit sa intocmeasca dosarul. Au constatat cum casa era facuta zob si numarul de gloante cu cap vidia, pe care le adunasem din ea – 980 (nouasuteoptzeci de gloante). Apoi au disparut. Odata cu dosarul si cu declaratiile tuturor martorilor si vecinilor aflati in casa. L-am gasit prin bunavointa lui Dan Voinea, la care m-am dus in 2007, dupa ce il cautasem in arhive timp de 18 ani. Intre timp, criminalul care a dat ordinul de tragere ( Ion Iliescu ), a fost de 3 ori presedintele tarii si l-a inaintat la gradul de general pe cel ce a condus soldatii care au tras de la poarta Ateneului Roman. Astazi, dupa 24 de ani, toata clica lui este adusa la putere si ghidonata de un Richelieu mult mai pervers si mai periculos decat originalul.

Viata a mers inainte insa. Numai asasinarea Polixeniei a ramas necunoscuta. N-a meritat nici macar o diploma sau macar o pomenire pe placutele din jurul cartofului tras in teapa din Piata Revolutiei, ca nepotii ei sa stie ca bunica lor a murit cum a murit. Pe aleea din stanga bisericii Cimitirului Eroilor, Polixenia doarme de 24 de ani, fara ca asasinul ei sa pateasca ceva. Intre timp, revolutionarii de parada ai lui Ilici, beneficiaza de certificate si privilegii, fiindca pentru ei Revolutia a fost un soi de business de conjunctura. Ilici insusi are certificatul cu numarul 2. Ce paradox odios! Sa primeasca privilegii si onoare, tocmai cel care ar trebui condamnat pentru genocid. Si nu numai pentru cel din 1989, dar si pentru cel al mintilor si falsificarii istoriei de astazi si a crearii unui sistem pefect mafiot. Unii si-au dat viata cerand libertate si o zona libera de neocomunism. Altii cer astazi schimbarea sistemului. Nimeni nu realizeaza insa, ca ar fi fost cu adevarat o schimbare de sistem, daca in ’90, lumea ar fi inteles ce inseamna aplicarea Punctului 8 de la Timisoara. Ca daca ar fi inteles, nimic nu ar mai fi fost la fel, nici in viata noastra, nici in Parlament si nici in partide. Ar fi fost curat atat cat se poate, fiindca nu exista nimic absolut.

Polixenia era o femeie verticala, care isi iubea familia si mai presus de orice, iubea viata. Pentru ea scriu si fac ceea ce fac…ca moartea ei sa nu fi fost inutila.

Pentru ea si pentru ceilalti care au murit atunci, fac ceea ce fac si ceea ce ar trebui sa facem cu totii.