Dan Turturica | Victor Ponta calca pe urmele lui Traian Basescu

Oricât de mult s-ar strădui Victor Ponta să-l ridiculizeze sau să-l demonizeze pe Traian Băsescu, prin declaraţii ironice sau jignitoare, faptele sale trădează imensa veneraţie pe care i-o poartă. Oricât de greu le-ar fi votanţilor săi să accepte, realitatea este că modelul de lider al premierului nu este nimeni altcineva decât preşedintele.

Sigur, ADN-ul său politic este cel preluat de la Adrian Năstase, iar modelul aspiraţional este Tony Blair, dar pe cine încearcă să imite şi chiar să depăşească este Traian Băsescu. De aceea, momentele în care Victor Ponta se simte cel mai frustrat sunt cele în care realizează că urmele pe care se străduieşte să calce sunt prea mari, că nu poate ţine pasul cu omul a cărui performanţă o admiră şi o invidiază în egală măsură.

Niciodată nu a fost mai evident ca acum că toate acţiunile lui Victor Ponta în interiorul PSD converg spre obţinerea în partid a unui statut echivalent celui pe care l-a avut Traian Băsescu în PD. Cel pe care îl are astăzi este complet nesatisfăcător.

Deşi, din perspectiva popularităţii, a locului în sondajele de opinie, a potenţialului de a câştiga preşedinţia, se poate considera locomotiva electorală a partidului, mulţi dintre liderii partidului nu îl recunosc drept şef absolut, nu se tem de el şi nu se sfiesc să îl ameninţe cu neimplicarea în alegeri dacă nu primesc ce vor.

Relevant este ce i-a transmis primarul Radu Mazăre lui Victor Ponta luna trecută, înaintea şedinţei Comitetului Executiv Naţional al PSD, întrebat dacă nemulţumirile sale se vor vedea în campania pentru alegerile europarlamentare: „O să vedem în ce măsură îşi ţine premierul şi USL promisiunile. Eu sunt un tip care îmi ţin promisiunile şi îmi place să susţin politicienii care îşi ţin promisiunile. La Constanţa au fost nişte promisiuni făcute şi aştept şi eu, şi constănţenii să fie onorate. Portul este una dintre ele. Ce înseamnă sprijin? Tu crezi că oamenii sunt proşti? Oamenii nu văd dacă le-ai promis ceva acum un an de zile şi dacă te-ai ţinut de cuvânt? Atunci zic că mai dă-l în mă-sa p-ăla, nu s-a ţinut de cuvânt, îl votez pe celălalt, nu-i pun eu mâna cu ştampila“.

Ar fi fost de neconceput ca un lider regional să-i spună aşa ceva lui Traian Băsescu, chiar şi când era doar preşedintele Partidului Democrat, nu şi cel al ţării. Şi exact asta îşi doreşte şi şeful PSD: aceeaşi supunere şi aceeaşi disciplină pe care Traian Băsescu le-a impus subalternilor săi din partid.

Dincolo de motivul evident, care ţine de dorinţa de a rămâne cât de mult va vreaîn fruntea PSD, ceea ce ar deveni o formalitate după excluderea sau marginalizarea vocilor critice, Victor Ponta a înţeles şi că „metoda Băsescu“ este singura prin care poate să împacecapra cu varza. Adică, să rămână la putere, dar şi să determine acele schimbări în societate pe care statul s-a angajat să le facă o dată cu intrarea în parteneriatul strategic cu SUA şi în UE.

După cum simte acum şi şeful PSD pe propria piele, este imposibil să garantezi independenţa justiţiei şi continuarea luptei anticorupţie în condiţiile în care poziţia ta în partid şi în stat depinde de răbdarea unui grup de gangsteri politici care îţi cer în fiecare zi să faci exact contrariul.

Întrebarea dacă îşi doreşte cu adevărat să fie apărătorul şi continuatorul schimbărilor de până acum, care dau consistenţă parteneriatelor strategice, este irelevantă. Nu are încotro.Dacă nu o va face şi nu se va mulţumi doar cu trăncăneala împotriva DNA, de exemplu, şi va trece (din nou) la fapte, va pierde partida chiar şi cu sprijinul a 1.000 de Mazăre.

Ceea ce nu îi lasă, evident, decât o singură cale de acţiune. Cea aleasă cândva şi de Băsescu. Să-i căpăcească pe cei mai vizibili şi agresivi dintre corupţii din PSD şi să împuşte astfel doi iepuri. Să îşi asigure controlul cvasitotal asupra partidului şi să permită instituţiilor construite cu mult efort să-şi ducă mai departe misiunea de asanare a clasei politice şi a administraţiei publice.

Întrebarea de bun-simţ este: dacă această opţiune este, practic, inevitabilă şi, în plus, îi mai aduce şi numeroase foloase personale, de ce nu a mizat pe ea şi până acum?

Răspunsul are mai multe planuri. Primul este cel personal. În primul rând, pentru aşa ceva îţi trebuie forţă şi curaj cu carul. Riscurile sunt imense. Practic, un astfel de joc presupune ca pe unii dintre cei ce au furat ani de-a rândul pentru partid, sau poate chiar şi pentru tine la un moment dat, să-i arunci peste bord.

Trebuie să ai tăria să o faci, dar şi să te uiţi în ochii celui pe care îl sacrifici şi să-i spui „îmi pare rău, trebuie să încasezi una pentru echipă!“. Curaj pentru a-ţi asuma riscul ca, în ciuda amestecului viclean de promisiuni şi ameninţări pe care i-l picuri în urechi, fostul complice să povestească tot. Cum a furat voturi sau cum ţi-a pasat sume importante provenite din prăduirea banului public. Singurii aliaţi pe care îi poate avea într-o astfel de decizie sunt puterea de a inspira teamă, capacitatea de a mima compasiunea şi absenţa precedentului.

În acelaşi plan se înscriu şi convingerile sale intime. Mulţi cred că Victor Ponta a semnat doar din raţiuni politicianiste cererea de graţiere a lui Gică Popescu, pentru că dă bine „la popor“. Fals. El chiar este convins că nu foloseşte nimănui dacă fostul fotbalist stă la închisoare. El chiar nu înţelege că ţara asta are nevoie ca de aer de astfel de acte de justiţie duse până la capăt. Tranşante, drepte şi nemiloase. El chiar nu pricepe că fără ele suntem condamnaţi noi, toţi ceilalţi, să trăim într-o închisoare mizeră şi fără orizont. Da, într-adevăr, este halucinant că un astfel de om a fost cândva procuror.

Articolul complet il puteti citi pe RomaniaLibera.ro.