”Proștii ăștia și în campanie își folosesc tot firmele de casă”. Afirmația îi aparține unui prieten de pe Facebook și e un comentariu la o postare pe tema stupizeniei afișelor din campania europarlamentară (articolul aici). Observația mi-a amintit de o întâmplare prin care au trecut, acum vreo patru ani, alți prieteni de la o agenție de publicitate din Cluj. La un moment dat se aflau în negocieri cu un senator legat de promovarea unei afaceri a acestuia din urmă. Omul se târguia la fiecare leuț. Mă rog, era dreptul lui, însă și frustrarea prietenilor era de înțeles, pentru că negocierea avea loc la puțină vreme după ce România plătise aproape un milion de euro pentru celebra frunză a Elenei Udrea, care, la o adică, putea fi achiziționată pe câteva sute de euro, de pe online. Iar senatorul cu pricina era coleg de partid pe atunci cu Udrea. Morala era destul de evidentă: când era vorba de bani publici, nu conta calitatea și suma plătită; când discuția viza propria afacere, omul vroia și calitate și preț studențesc. Și povestea nu s-a încheiat aici. La un moment dat s-a ajuns și la un site de promovare, dar senatorul afacerist a strâmbat din nas la preț, după care a spus că de site se poate ocupa ”altcineva, în mod gratuit”. Avea nevoie doar de identitate de imagine și de conținut pentru site. ”Altcineva, în mod gratuit” era o firmă care se ocupase de problemă și în campania lui electorală. Iar ”gratuitatea” cu care îl serveau pe senator pentru afacerea lui privată era recompensată de alte contracte. Inclusiv contracte din bani publici. Mă rog, până la urmă s-a ajuns la o înțelegere, ceva mai mult decât nimic. Dar nici așa nu a fost bine, pentru că a doua zi după negociere, omul a revenit cu un mail în care oferea o sumă pe jumătate față de cât acceptase inițial. Stop joc. Povestea mi-a rămas însă în minte, ca o lecție despre modul diferit în care un ales se poziționa atunci când era vorba de bani publici, respectiv de propriile interese.
S-a schimbat ceva de atunci? Se pare că da. În sensul în care nici atunci când e vorba de propriile interese, politicienii nu mai țin la calitate. Tot ce contează e să fie ieftin. Pe blogul aurasmihai.ro e prezentată o situație de un comic teribil și trist în același timp. Două dintre fotografiile folosite de PSD în campania ”Mândru că sunt român” sunt realizate în… Polonia și Belarus. Una cu un lan mănos de grâu, alta cu o familie fericită la cumpărături la supermarket (de ce ar fi un motiv de mândrie faptul că românii și-ar cumpăra fructe importate de la supermarket în timp ce cele ale producătorilor autohtoni putrezesc pe sub pomi e altă poveste). Fotografiile au fost achiziționate (evident, la supra-ofertă) de pe un cunoscut site de profil, Shutterstock.com.
Habar nu am câți bani le plătește PSD celor care se ocupă de campania asta ori dacă le plătește direct sau prin alte contracte din bani publici, direcționate către ei. Problema e cu totul alta. O găinărie mică, lipsă de inspirație, poate, cel mult, o gafă, cum doriți s-o calificați, scoate în evidență o filosofie de guvernanță perdantă. Când pentru propria campanie electorală un partid nu-și permite serviciile unui fotograf profesionist autohton, pentru că ar fi mai scump decât produsul pe care îl poate cumpăra la kilogram ”de dincolo”, perspectivele sunt sumbre. Pentru noi, nu pentru aleși. E semn că, pur și sumplu, suntem târguiți și vânduți, la rândul nostru, la kilogram. Că suntem buni doar atunci când suntem ieftini. Mai ieftini decât ”dincolo”. Tu ești mândru de asta?
***
P.S.: Din păcate, PSD nu deține exclusivitatea tratării românilor ca marfă ieftină. Și nici măcar nu e o exlusivitate a politicienilor. Mesajele care vorbesc despre faptul că mâna de lucru ieftină din România (în raport cu alte țări din UE) reprezintă un ”avantaj (!) competitiv” se înscriu la aceeași categorie. Avantaj pentru cine?
Sursa: voxpublica.realitatea.net