După o campanie susţinută, care urmărea să pună presiune pe Traian Băsescu pentru a-l determina să-i graţieze pe Gigi Becali şi pe Gică Popescu, preşedintele a semnat, marţi, 3 iunie 2014, un decret de graţiere. Este vorba însă de o femeie de 38 de ani, din satul Valea Roşie, Călăraşi, mamă a cinci copii, condamnată la doi ani şi şase luni de închisoare pentru „furtul calificat” a 25 fire de lalele din spaţiul public. Gândul s-a deplasat, ieri, în satul călărăşan pentru a afla, direct de la sursă, cum a trăit femeia acest moment şi ce a determinat-o, în urmă cu cinci ani, să intre în rândul „prădalnicilor” care au pus ţara pe butuci.
Satul Valea Roşie este parte a comunei Mitreni, situată în sudul judeţului Călăraşi, între Curcani şi Olteniţa. Peste 2000 de suflete, adulţi şi copii, locuiesc în aşezarea sus-numită, unii în case arătoase de cărămidă, cu lemn lăcuit şi „geam-termopan”, alţii, între ziduri dărăpănate de case vechi ori noi şi neterminate, unele fără uşi, altele fără ferestre.
Angela Lican, femeia graţiată, marţi, de Băsescu, stă pe „a cincea stradă de la biserică, pe partea stângă”, după cum ne-ndrumă un sătean proptit într-un arac lung, înfipt în coasta unei perechi de capre. „Da’ o găsiţi sigur, că-s acolo numai maşini de la teveuri”.
Femeia în bleu
Demarăm în trombă, ca să mai prindem un loc la coadă, o luăm la vale, ne facem cruci în poarta bisericii, şi numărăm în cor: „una, două, trei. ..”. La a cincea stradă, facem stânga, intrăm pe o uliţă pietruită şi urcăm printre alte câteva perechi de capre curioase şi vreo patru câini adormiţi.
Garduri ştirbe, de-o parte şi de alta a străzii, câteva femei pe la porţi, animaţie, o cârciumă-bar asediată de un grup de vreo 10-15 săteni de ambe sexe, care analizează „piaţa penitenciară” la zi, „gestul” lui Băsescu, lipsa locurilor de muncă, viaţa, în general. Vizavi, singura maşină din meleag – reporterii de la B1 tv.
Pe strada asta locuiesc, în majoritate, ţigani – cărora le-aş fi spus romi, dacă nu m-ar fi-njurat unul, într-o zi, de toată familia mea, pentru că nu i-am „zâs” pe numele lui adevărat, de „ţâgan”.
Ne interesăm de femeie şi aflăm că e în bar. „Cum arată?”. „E-ntr-o bluză bleu”.
Întâlnirea
Barul, ca toate barurile. Într-o parte sticle, în cealaltă mese scunde, semiobscuritate, miros greu de pământ ud, bâzâit de muşte, muşte, pustiu.
În dreapta, lângă o masă, cu spatele la intrare, Angela – o femeie scundă, de 38 de ani, oarecum blondă – mai mult şatenă -, şi cu un tatuaj nedesluşit pe antebraţ, stă aşezată pe un scaun şi vorbeşte cu Marian, bărbatul său. Aşteaptă să intre în direct la ştirile de prânz ale unei televiziuni.
O rog ca, după ce termină, să vorbim. Acceptă amabil, deşi i se citeşte oboseala şi încordarea în arcurile cearcănelor. „Sun foarte obosită. N-am închis un ochi de azi-noapte, de când am ajuns. Vă înţeleg, să ştiţi, şi pe dumneavoastră că vreţi să aflaţi situaţia mea, şi vă mulţumesc…”.
Poiana lui Iocan
Între timp, ne amestecăm în aglomeraţia din faţa baralui, tot mai consistentă. În majoritate, asistenţă e formată din ţigani. Oamenii sunt respectuoşi şi amabili, îşi spun păsul ordonat, aşteptându-şi rândul la cuvânt. Vocile curg, una după alta, fără să se amestece, fără să se încalece. „Am fost şi suprinşi şi bucuroşi că s-a-ntors Angelica. Ce a făcut dom’le, ca să-i dea trei ani de puşcărie, că alţii au furat miliarde. Sigur că, de furat a furat şi ea, adevărul ăsta e. Da’ pentru nişte flori, să-i dai trei ani, când avea şase copii acasă?!”. „Şi dacă a furat flori, bre, a furat ca să facă un ban, să aducă pâine la copiii ăştia. Bărbat-su, Marian, muncea şi el cu ziua, cum apuca, da’ câţi bani iei?!”. „Iei pe dracu’… Din ce să trăim dacă nimeni nu mai face nimic, nu mai cosntruieşte. Nu mai e loc de muncă. Păi, să-ţi dau un exemplu! Nu că-mi place Tăriceanu, da’, pe timpu lui, venea aci jos, în vale, pe şosea, pe unde aţi urcat dumneavoastră, maşini una după alta, să ne ia la muncă. Acuma, una nu mai trece; nimic! Dracu ne-a luat!”
Oamenii sunt nemulţumiţi, pentru că, spun ei, statul e inexistent; nimeni nu le-ntinde o mână de ajutor. „Trăim din alocaţiile copiilor şi nişte ajutoare sociale. Cât să rezistăm? Tentaţia de a fura e mare când nu mai poţi. Pe noi, statu’ ne condamnă, înainte să punem mâna…”.
„Băsescu e cu noi”
„Uite, eu te-ntreb aşa pe mata, că ai citit o carte – de Băsescu ce părere ai?”, mă abordează politic Ghiocel, un tânăr până în 20 de ani, îmbrăcat într-o bluză neagră şi tuns îngrijit, apoi continuă fără să aştepte răspuns. „Ascultă, bre! Noi îl apreciem, şi ştii de ce?! Pentru că a mai făcut ordine. Şi nu că i-a dat drumu lu’ Angelica, da’ aşa, că a mai băgat din rechini la puşcărie. Păi, se compară cât au furat ei cu ce-a furat femeia asta?! Nu se compară. Şi dacă nu era Băsescu, un singur mahăr nu intra la puşcărie… Numai amărâta asta, şi nici vorbă s-o fi eliberat altu’, că ăla l-ar fi eliberat pe Becali şi pe Popescu şi p-ăilalţi. Nu aşa?!”, şi răspunde tot el. „Aşa e!”.
„Aşa e!”, se bagă Marius la reverb, şi el tânăr, dar mai copt, la fel de îngrijit. „Nu vedeţi că pentru noi nu mai face nimeni nimic. Şi, la o adică, ei au furat toată ţara, de la Iliescu-ncoace; şi la puşcărie intrăm tot noi; numai noi, ăştia fraierii…”.
Acasă la Angela Lican
Când îşi termină treaba la ştiri, Angelica se ţine de cuvânt şi ne invită la ea acasă. „Eu stau acolo, unde nu e gard. Da’ alta e la noi în curte, nu ne-mpinge nimeni la o parte”.
Intrăm printre nişte stâlpi de fier, pregătiţi pentru gard. Casa e relativ nouă, „la roşu”, cum s-ar spune, adică la gri, tencuită doar, cu tocărie fixată cu spumă poliuretanică şi cu căpriorii la vedere. Mai în spate, altă cameră, cu ferestre oarbe, fără giurgiuvele, prin care se văd, înăuntru, două grămezi de haine.
În faţă, casa are un antreu – în care e aragazul vechi, cu butelie – şi două încăperi mici. În prima, un pat pe care s-au înghesuit toţi ai casei: Angela, Marian şi cei cinci copii ai lor, două fete şi trei băieţi, cu vârste între trei şi 19 ani. Pereţii sunt văruiţi, şi ei, tot bleu, ca bluza femeii. Din prima încăpere intri în cea de-a doua, în camera” de la stradă, „casa mare”, cum ar veni, printr-o uşă albă, tot din termopan.
Scena pare decupată dintr-un film de Kusturica. „N-am scaune, n-am masă, n-am curent electric!” spune Angela, aşa că ieşim în curte. Cei doi soţi se aşează pe prag şi Angela Lican începe să povestească, aproape neutru, ca şi când n-ar fi fost vorba desprea ea, despre viaţa ei.
„În 2009, prin mai, m-am dus la BIG-Berceni, cu nişte urzici. Până să le vând, au venit Poliţia Comunitară şi mi le-a luat. Nu mai aveam bani nici să mă-ntorc acasă. Forţată de situaţie, am furat florile alea. În mintea mea era să le vând. 25 de lalele. Măcar de maşină să am bani, şi de pâine. N-am făcut bine că le-am luat, da’ eram disperată. M-au găsit poliţiştii iar, m-au luat la secţie, au făcut proces verbal şi, pe urmă, dosar penal. Nu prea am dat importanţă, că nu-mi venea să cred. Şi anu’ trecut, pe 28 mai, Tribunalu’ a dat decizie definitivă: doi ani şi şase luni cu executare. M-au reţinut, pe 7 iulie, la Poliţia din Olteniţa, când m-am dus să-mi fac buletin. M-a chemat Bodârlău Valentin la el în birou şi de acolo m-au luat, m-au dus la doctor şi, pe urmă, la puşcărie. Stai, domne, că am o fetiţă de cinci săptămâni, că alăptez, nimic! Pe urmă m-au dus la Târgşor. Am cerut o amânare, n-a interesat pe nimeni. După patru luni, copilu’ mi-a murit. Am cerut învoire, să vin la-nmormântare; nu mi-au dat. Înţelegeţi?! Nici la înmormântarea copilului nu m-au învoit”.
Cu ceva timp înainte de moartea fetiţei, Angela Lican ceruse o învoire de trei luni, să vină la copil. „După ce mi-a murit fata, mi-au spus că acum nu mai am nevoie de învoire…„. Se uită în gol, apoi într-o parte, peste umăr, şi începe să plângă, înecată în primul suspin. Marian are ochii roşii – de fum, de nesomn, de plâns. „Cine răspunde pentru asta?!” întreabă încet, pentru el.
La două luni după moartea copilului, pe 7 ianuarie, Angela a beneficiat, totuşi, de o întrerupere a pedepsei de trei luni, din motive sociale, până pe 7 aprilie.
„Mai ’nainte făcusem cerere de graţiere, şi primisem răspuns de la preşedinte, să-i mai trimit nişte acte. M-am dus la primărie, în întrerupere, să-mi dea o caracterizare, şi domn’ primar mi-a dat. M-am dus la Protecţia Copilului şi domna Mioara m-a ajutat. Le-am trimis şi, pe urmă, mi-am luat gândul. Sincer, n-am crezut că-mi dă drumu’. Mai trăgeam speranţă cu amnistia generală…”.
Ziua liberării
Marţi, la prânz, când pe burtierele televiziunilor defila ştirea despre „decretul de graţierea a unei femei cu cinci copii, din Călăraşi, semnată de preşedinte”, Angela Lican era în celulă, la Târgşor, împreună cu cele 17 colege ale ei.
„Culmea e că noi, tocmai atunci, eram pe un program care nu zicea nimic de graţiere. Mâncam nişte pâine, mai vorbeam, când, vine o colegă, la uşă, şi zice: Angela, tu nu ştii nimic? Nu, ce să ştiu? Că te-a graţiat Băsescu. Fugi de-aci că nu te cred! Zău te-a graţiat. A zis la tv. Am schimbat repede programul şi am văzut că nu minţea. Tremuram. Nu-mi venea să cred. Dar, oficial, nu-mi spunea nimeni, nimic. Am început să strig, până s-a creat un adevărat haos în celule.”
Abia atunci a venit cineva din penitenciar şi i-a propus un târg. Dacă vrei să pleci, semnează hârtia asta că nu vrei să vorbeşti cu presa. „Am refuzat imediat. Da’ de ce să nu vorbesc, am întrebat. Vreau să-i mulţumesc preşedintelui, să-i spun că nu m-am aşteptat o secundă. Persoana m-a privit câteva secunde, apoi a plecat.
Au anunţat presa că-mi dă drumu’ abia miercuri dimineaţa. Au aşteptat să plece televiziunile, şi atunci mi-au făcut formele – pe la ora opt seara. Mai era puţin şi se întuneca. N-aveam decât 17 lei în buzunar şi nu mai ştiam ce să fac. Noroc că a mai ieştit o colegă cu mine şi ea m-a ajutat ea, că nu ştiu ce făceam. Marian aflase şi el, de la televiziuni, că ies dimineaţă.
Iar eu am ajuns aproape de miezul nopţii”.
„Eu sunt, mămica voastră”
A intrat în casă şi a trezit copiii pe rând, încet, ca să nu se sperie, în întuneric. „M-am dus la fiecare şi le-am spus că mama lor s-a întors acasă. Le-am spus: eu sunt, mămica voastră. Pe urmă, am aprins lumânări şi am stat de vorbă până la ziuă…”.
„E posibil, domnule, să se întâmple toate astea, toate minciunile astea?”, mă întreabă Marian Lican, tot aşa de stins. „Numai şi numai minciuni. Numai porcării. Păi dumneavoastră ştiţi că dacă îi duceam pachet, acolo, cu dero, cu săpun, cu astea, nu mi le primea? Numai ca să cumpere de la ei de la magazin, de la puşcărie, unde sunt preţurile de trei-patru ori mai mari. Şi la mâncare la fel. Pe urmă, dacă îi trimeteam nişte bani, ajungeau la ea după câteva zile. Cred că-i rulau ăia pe-acolo, cumpărau marfă, o vindeau, făceau profit şi abia pe urmă le dădea banii la amărâţi. Da’ degeaba îţi spun eu mata toate astea, că n-o să le publici…”.
La final
Asta a fost povestea Angelei Lican, graţiată într-o marţi, de preşedintele Băsescu.
„Toate s-au întâmplat, cum v-am spus. Acuma, ce-om face mai departe, o să vedem, că e greu-greu. N-avem unde să muncim, n-avem ce să facem, cum să ne creştem copiii. Doar dacă s-o mai îndura cineva de noi…”.
Comentariile sunt închise.