Aveam 17 ani la cutremur si in seara aceea, satula de filme proaste rusesti, bulgaresti sau est germane m-am culcat devreme. Nu eram intr-o dispozitie prea grozava, fiindca de o saptamana tot plangeam fara motiv, ma emotionam din nimic si eram chiar fara niciun chef. Stiu ca simteam ca ceva se intampla, insa atunci nu realizam asta. Asa ca…cutremurul m-a prins dormind. M-a sculat tata, soptindu-mi ca sa nu ma sperie…trebuie sa te scoli, fiindca plecam..
Imi aduc aminte drumul prin apartamentul unde locuiam, aflat la etajul 3 al unui bloc, din dormitor in sufragerie, drum pe care nu puteai merge decat tinandu-te de ce apucai, trosnetele peretilor casei, zgomotul precum huruitul unui tractor, intunericul si blocul de vis a vis care se legana ca un copac batut de vant. Nu imi era frica, fiindca nu realizam ce este, desi parintii mei spuneau mereu…e cutremur, ca-n 40. Eram mai mult interesata de leganarea ciudata a blocului de peste drum si de sursa zgomotului acela, care nu semana cu nimic din ce auzisem pana atunci. Mi s-a parut ca a durat enorm de mult. Cand s-a terminat, mama a inceput sa planga, dar tata mai practic, ne-a ajutat sa ne imbracam, ne-a luat de mana si ne-a scos in strada.
Strada din seara de 4 martie era plina de oameni. Oameni care plangeau, oameni in pijamale, cu paturi, cu copii in brate, tacuti, stand pe unde apucau si privind luna, care in acea noapte a fost imensa si rosie. Niciodata de atunci incoace nu am mai vazut asa luna. In noaptea aceea imi imaginam ca s-a lovit de pamant si de aceea s-a intamplat asta. Fiindca nimeni pana atunci nu vorbise despre cutremur, asa ca evenimentul venise pe lipsa totala de informatie. Poate ca a fost mai bine ca nu stiam, fiindca sunt convinsa ca panica ar fi fost mare. Cand socul a mai trecut, oamenii mai in varsta care il apucasera pe cel din 40 au inceput sa povesteasca, asa ca dimineata ne-a gasit tot afara, cu niste tranzistoare cu baterii la care voiam sa ascultam stirile de dimineata, fiindca nu erau ca astazi la nonstop. Radioul era insa mort. Doar Europa Libera emitea pentru noi. Asa am aflat ca au cazut cladiri in oras.
Curiozitatea si inconstienta, ca altfel nu am cum sa ii spun..m-au facut sa plec prin oras sa vad cladirile daramate, fara sa ma gandesc nicio secunda ca acolo murisera oameni. Refuzam sa asociez o cladire prabusita cu oamenii care s-au aflat acolo. Nu pot sa va descriu in cuvinte sentimentul pe care il ai, atunci cand realizezi si vezi dezastrul pe viu. Atmosfera era suprasaturata de praf. Un praf care nu s-a ridicat mult timp. Atunci am vazut un Bucuresti prafuit, cenusiu, tacut si trist, asa cum nu il vazusem niciodata. La Lizeanu, o parte din blocul de pe colt intrase 2 etaje sub pamant, iar cele ramase erau parca taiate cu fierastraul pe diagonala. Partea care nu se daramase avea atasate jumatati de sufragerii, din care atarnau covoare si ce se mai afla in partea nesectionata. La un etaj, un televizor pe masuta, la altul clasica vitrina cu cristaluri, la unul o pianina tacuta…. Socant si incredibil de trist.
La Dunarea, blocul in care si-a pierdut viata Doina Badea cu cei 2 copii si sotul era o mare de moloz amestecat care ocupa bd. Magheru. Acolo si la Continental unde i-am pierdut pe Caragiu si Bocanet, nici nu se mai vedea ca fusesera cladiri. Parca cineva daduse prin masina de tocat totul. Se auzea ca scapase din aceasta distrugere doar Romulus Rusan, sotul Anei Blandiana, aruncat cu patul in strada.
Pe vremea aceea eram prietena cu un regizor astazi extrem de cunoscut, asa ca m-am dus sa vad daca mai traieste in subsolul casei unde locuia. Era vecin cu Sergiu Nicolaescu, undeva langa Piata Dorobanti. Cand am ajuns acolo, am nimerit intr-o tabara tactica. Nicolaescu, coborat dintr-un jeep din 45, strangea trupe pentru a salva supravietuitorii de sub daramaturi. A fost singura data cand a fost eroul meu, salvatorul de pe campul de lupta. Convocase toti cascadorii si oamenii de film pentru asta. Erau entuziasmati si dornici de salva vieti. Pe la pranz a venit vestea ca Stavru, unul din cascadorii de film cunoscuti se prabusire cu plafonul etajului 7-8 la Nestor, unde era faimoasa cofetarie bucuresti . Un altul fusese ranit la Casata. Despre ei, cei care atunci, voluntar au ajutat sau s-au sacrificat…prea putin s-a vorbit.
Prietena mea Gina era la spital la Coltea. Cutremurul a prins-o in statia de autobuz din fata de la Dunarea. Avea febra si se grabea sa ajunga acasa. Mi-a povestit cum a cazut in fund pe trotuar (torturi personalizate) , fiindca nu se mai putea tine pe picioare si a crezut ca ameteste de la febra. Apoi a vazut masinile de pe strada mergand deodata haotic, un zgomot infiorator si lung in spatele ei si a fugit inspre Inter cu o putere pe care nu credea ca ar fi avut-o vreodata. Nici astazi nu stie cum a scapat si nici nu poate uita acea seara, care a marcat-o pe viata.
Nici eu nu am uitat si nici nu cred ca voi uita vreodata imaginile acelea. Sper doar, ca cei care si-au pierdut viata atunci sa se odihneasca in pace.
Sursa: www.muzeuldefotografie.ro
se spune ca rusii au forat atunci la o si mai mare adancime. cutremurul ar fi fost provocat.
Alexa,
Daca imi amintesc bine, Grusevschi se ranise ceva mai grav si din cate retin, tot un perete/zid daramat care l-a atins. Toti cei care eram acolo, militari, civili, eram cu mainile insangerate de la bucatile de ciment cu fier-beton in special. Sa speram din suflet ca nu se va mai repeta asa ceva! A fost apocaliptic… Dumnezeu sa-i odihneasca pe totii disparutii de atunci.
subscriu Dede toate cele relatate de tine! f.trist!
numai cine a fost martor ocular isi poate da seama de imaginile de infern care au fost.
Asa este Dede. Grusevschi a scapat atunci de la Casata si a murit apoi pe motocicleta, intr-o coliziune frontala cu autobuzul studioului, langa podul de la Mogosoaia.
Alexa prin articolul tau retraiesc momentele teribile din noaptea de 4 MARTIE 1977 f.adevarat ce ai scris ,mai am si eu multe sa iti marturisesc….eram la inceputul carierei mele in Bucuresti doar de un an si doua luni…si am vazut cu ochii mei aceste momente apocaliptice daca pot spune asa….
Dumnezeu sa ii odihneasca in pace pe totzi cei disparuti !
Trist dar impresionant sa citim povesti adevarate. Dupa cutremur am cumparat o carte „Secunde tragice, zile eroice” cu relatari de la cutremur si de dupa cutremur operatiunile de salvare. Binenteles in tot si in toate era „conducatorul iubit” si „inteleapta”.
Eu eram la tara, ne-am speriat, am iesit afara ca faceau galagie toate orataniile. Inainte sa inceapa zgaltaiala, toate gainile o luasera razna…latrau cainii…Mugetul pamantului ne-a speriat mai rau, zgomotul era ingrozitor.
Am stat vreo 10 minute, in vie, sa ne revenim..:)))) vecinul Gica, era tot in vie (asa ziceau bunicii, sa fugim de langa ziduri), vorbeam printre uluci si apoi, pe noi copiii, ne-au trimis la culcare. Am dormit bustean. Evident, nu am realizat, cu adevarat, ce s-a intamplat, decat atunci cand am vazut cum arata scoala. Erau toate zidurile crapate!!
De-abia a doua zi, parintii si bunicii au vorbit fara se fereasca de noi, nu au vrut sa ne sperie ca sa putem dormi noaptea.
Casa nu a patit nimic, doar s-a crapat tencuiala, nici nu a cazut si din cate-mi amintesc, nici o casa din comuna nu a cazut, doar au fost unele mai grav avariate. Stiu ca ni s-a dat tigla si geamuri de la primarie, ciment si caramizi…ni s-a dat tuturor cat si ce am avut nevoie. E, si vorba lu’ tata, daca ne da, de ce sa nu luam?! Era casa facuta in 1965, inca mai aveam de lucrat la anexe.
Am vazut Bucurestiul la o luna de la cutremur si arata ca dupa un bombardament. Atunci ca si acum sunt impresionata de relatarile celor care au trait evenimentul.
Interesant articol desi subiectul foarte trist!
Din pacate nici azi Romania nu este pregatita ptr un astfel de cutremur!
Subscriu!