Andrei Plesu: Ne excita ceea ce ar trebui sa ne plictiseasca si ne plictiseste ceea ar trebui sa ne tulbure.

Adam Michnik spunea odata ca marea lui speranta dupa schimbarile din 1989 a fost speranta ca Polonia sa ajunga o tara „plicticoasa”, gri, fara circ, fara suspans, fara surprize. Era un apel la „normalitate”, adica la o asezare a lucrurilor care exclude spectaculosul, scandalul, bazarul mediatic perpetuu. Firescul trece neobservat. Ca si sanatatea. Abia iesirea din aceasta norma a discretiei semnaleaza o disfunctie, un pericol.

Romania e – si la acest capitol –„altfel”. Ea reuseste performanta de a fi plicticoasa in ciuda agitatiei zilnice, in ciuda interminabilei hirjoane intretinute de politicieni si gazetari. Zgomotele de pe scena sunt, in mod paradoxal, adormitoare! Precaritatea, confuzia, bezmeticeala institutionala, jocul la preturi mici, bascalia ne-au devenit o a doua natura. Si intrucit sosul in care fierbem zilnic e un amestec de dezordine si meschinarie, ne-am obisnuit sa-l socotim subinteles: nu ne mai mira, nu ne mai sperie, nu ne mai amuza. Ne plictiseste. Cu alte cuvinte, Romania se dovedeste capabila sa faca pina si din circ ceva soporific.

Ca spectator si ca cetatean, ma declar plictisit. Plictisit de cit de previzibila este „noutatea” cotidiana. Aceleasi portrete pe ecranele televizoarelor, aceleasi opinii repetate pina la manie, aceleasi tabere, aceleasi hartuieli de cartier. Toti liderii politici se intrec in „arogante”, sarcasm provincial, ironii marunte. Atit au inteles: ca a face politica e a da mici spectacole de divertisment, „a te rupe in figuri” atirnat de beregata adversarului. Presedintele da cu tifla, premierul da si el cu tifla, uselistii se zbenguie la putere impingindu-i pe pedelisti la mantinela, pedelistii isi administreaza steroizi pentru a sfisia cravata uselistilor. Toti se cearta cu toti si de o parte, si de alta. Dar e o harmalaie mediocra, nascatoare de somnolenta. E ca si cum ai ajunge sa motai la un meci de box. Asistam, de fapt, la un nevindecabil delir de repetitie. Ne excita ceea ce ar trebui sa ne plictiseasca si ne plictiseste ceea ar trebui sa ne tulbure.

Singurii care nu se plictisesc niciodata par sa fie protagonistii insisi ai show-ului cotidian. Ponta are mereu un aer de suspecta buna-dispozitie, Antonescu e mereu sigur pe locvacitatea lui fada, Basescu penduleaza, baiat de baiat, intre discursul sugubat si incruntatura de front. I-as intreba pe fiecare din ei, ca si pe alti „prestatori” ai gargarei publice, pe analistii de cabaret, specialisti in bita si deriziune, pe editorialistii morocanosi (printre care, uneori, ma prenumar): baieti, nu v-ati plictisit? Nu vreti sa si traiti nitel in mod autentic? Nu vreti sa si ginditi nitel (cu tot alaiul de indoiala, tatonare prudenta, coerenta si onestitate pe care gindirea adevarata il presupune)? Nu vreti, macar o data pe an, sa va intrebati, sincer, daca chiar sunteti ceea ce credeti si ceea ce va spun altii ca sunteti? Nu vreti sa luati nota de faptul ca sunteti neinsemnati si, ca toata lumea, trecatori? Intrebari asemanatoare as pune si legiunilor de comentatori de pe forumuri, care isi irosesc zilele si, poate, inzestrarile, reactionind prompt si abundent la neantul din jur. Nu se poate trai, clipa de clipa, din ura si fleac.

„Macar nu ne plictisim!” – spune, uneori, cite un roman exasperat de brambureala generala. Ba ne plictisim! Ne plictisim de prea mult senzational de duzina, de prea multa „culoare” locala, de prea mult tapaj ieftin. Ne plictisim de prea multa zbintuiala fara rost. Avem nevoie de un pic de gri restaurator. Avem nevoie de o portie de plictiseala adevarata, calma, tacuta, intrematoare ca un somn bun.

– Articol publicat de Adevarul.ro –