Prin anii ’80, însuși Mercur, zeul proteguitor al negoțului, a intrat în vizorul lui nea Nicu care, în pornirea sa de a-i hăitui pe micii producători, a ordonat să se afișeze în piețe celebrul Mercurial, cu prețurile de nimic pe care țăranii trebuiau să le respecte cu sfințenie.
Piețele s-au pustiit dintr-o dată, amatorii de trufandale bîntuind ca orbeții, doar-doar băbuțele care rămăseseră de veghe pe baricadele Epocii de Aur, cu ochii-n patru să nu le surprindă potera, se vor milostivi să scoată de sub tarabă o mînă de pătlăgele roșii și cîțiva castraveciori.
Zilele trecute, pe șoseaua Urziceni-București, mi-am amintit de o întîmplare cu haz din acea vreme, cînd socrul meu, plecat într-o expediție cinegetică în Piața Dorobanți, s-a întors cu traista goală, în schimb cu cinci mături de nuiele pe umăr.
Cu aerul său de Don Quijote rătăcit în Balcani, nu-și revenea din mirarea de a fi devenit, dintr-o dată, proprietarul unei colecții de măturoaie de curte, primite pe daiboj de la o băbuță care își veghea snopul la intrarea străzii Bitolia. Întrebînd-o, în galantul său limbaj ardelenesc, “Mi-ați putea spune, stimată doamnă, cît costă un exemplar?”, mătușica s-a fîstîcit, zicînd că nu-s de vînzare, că are ea pasiunea asta de a împleti nuiele și că le-a adus pentru o cumnată din București și că, dacă-l interesează, poate să-i dea gratis cinci bucăți.
Biata femeie n-avea de unde să știe că domnul cu pălărie de fetru, care o iscodea la preț, e specialist în Dostoievski, autorul cărții Frumosul pur, ci nu barosan la Garda Financiară, așa că și-a luat restul legăturicii în spinare și a cotit-o degrabă, fericită că a scăpat de acuzația de evaziune fiscală.
Ei bine, după douăzeci și cinci de ani, în sfînta zi de duminică, venind dinspre Urziceni spre București, am tras pe dreapta la intrarea în Coșereni, unde pe marginea șanțului își înșiraseră produsele niște băbuțe, să cumpăr ouă proaspete și urzici. Văzîndu-mă cu pălăria pe ochi, bătrîna precupeață spre care mă îndreptam și-a acoperit papornița cu basmaua, zicînd că ouăle nu-s de vînzare, că așteaptă o rudă să vină să le ia și că urzicile le-a strîns pentru rațe. Observînd-o că se codește, o vecină care vindea alături zarzavat i-a șoptit ceva de televizor la ureche și dintr-o dată băbuța s-a luminat: „Păi, de ce nu spui cine ești, mînca-te-ar mamarea, c-au venit derbedeii ăia și mi le-au luat gratis, zicînd că n-am casă de marcat”.
Mi-am amintit atunci că în satele prăpădite de pe malul Dunării, unde țigările se vînd la bucată, cînd apare mașina ANAF-ului se dă alarmă de gradul zero, iar societatea de consum, oloagă de ambele picioare, se ascunde prin șanțuri, vînzătoarele fug, patronii trag obloanele, cîrciumile amuțesc, iar frizerul satului se bărbierește singur în fața oglinzii fără să-și dea bacșiș.
Acestea fiind spuse, nu-mi rămîne decît să transform acceleratul lui Topîrceanu în acceleratul ANAF:
Într-o țară jucăușă,
Unde neamțu-i împărat,
Stau bogații în cătușe,
Iar săracii-mpușcă sfanțu’,
Fericiți că ne dă neamțu’,
ne dă neamțu’,
ne dă neamțu’
Ne dă case de marcat.
Ca un murmur lung de ape,
Ce-ar țîșni dintr-un trombon,
Depărtat și monoton,
Crește-n luncă,
Mai aproape,
Umple văile vecine
De răsunet mare… Vine!…
Și deodată dinspre vale
Năvălește-un zvon ciudat:
„Pîrjoliți bonuri fiscale,
Secați case de marcat!”
Fulger negru, trăsnet lung
Ce ne face parcă-n ciudă
Zările de-abia-i ajung,
Nu e Rege, ci e dudă.
Parcă-noată,
parcă zboară,
Garda cea financiară,
Scuipă foc, înghite drum
Și-ntr-un val-vîrtej de fum
Intră cu amenda-n gloată…
A trecut… dinspre cîmpie,
Vuiet greu de fiscălie
Se destramă în tăcere.
Scade-n depărtare, piere…
Iar în urmă-i, din tufișuri,
De prin tainice-ascunzișuri
Se ivesc pe jumătate
Trei băbuțe ciufulite,
Alarmate și-ngrozite.
Cine-i, ce-i, ce-a fost pe-aici?
Ciripesc cu glasuri mici
Vînzătoarele de-urzici.
Doar un pui de pițigoi,
Într-un vîrf de fag pitic
Stă cu penele vîlvoi,
Scuturînd din ele praful:
Ce să fie, nu-i nimic,
A trecut pe-aici ANAF-ul!
sursa: catavencii.ro