Banii nu vin dupa nevoi

Date recente, publicate de Banca Nationala, arata o restrangere a creditului neguvernamental (companii plus populatie) in ultimele 12 luni. Bancile vad principala cauza in scaderea cererii de credite.

Companiile si populatia le reproseaza bancilor ca, deseori, refuza creditarea doar pentru ca sefii lor fie dau dovada de un exces de neincredere, fie au in fata dosare de credite ce nu sunt indeajuns de profund si de profesional analizate. Nu intamplator, deci, la inceputul lunii mai, Banca Nationala a adoptat o serie de masuri – intre care ingustarea coridorului simetric format de rata dobanzii aferente facilitatii de creditare, care a scazut de la 9,25 la suta la 8,25 la suta, si rata dobanzii pentru facilitatea de depozit, care a urcat de la 1,25 la suta la 2,25 la suta; masuri menite sa deschida calea unui ciclu lung de reduceri ale ratei dobanzii de politica monetara. Si nu intamplator, nu mai departe de miercuri 8 mai a.c., la conferinta de presa de la BNR, guvernatorul Mugur Isarescu a facut o analiza a acestor decizii cu scopul declarat de a evita interpretari care sa le deformeze sensul. Tinand seama pana si de cel mai sensibil detaliu al pietei banilor: simbolistica. Iar semnalul dat nu e o alcatuire de vorbe, ci o serie de costuri pe care Banca Nationala si le asuma pentru a incuraja bancile sa-si consolideze clientela, sa evite riscuri ce ar impovara depunatorii cu scaderi de dobanzi la depozite si cu noi comisioane. Si, mai cu seama, sa reduca dobanzile active pentru a stimula cererea de credite.

Exista un model pentru noul timp al creditarii? Unul consolidat – nu! Dar astazi, cand se cauta o noua paradigma a creditarii, ar fi o eroare sa fie data  uitarii partea buna a intamplarilor din anii 2004-2008. Atunci, multe familii si-au rezolvat, prin imprumuturi bancare, probleme locative sau de achizitionari de bunuri ce altfel ar fi fost imposibil de rezolvat. De aici, de la nevoia de a perpetua aceasta realitate, ar fi bine sa inceapa reconstructia pietei creditelor. A fost insa si o parte rea, care a produs caderi in iluzii. Fata monedei ce era data cu imprumut ajunsese, inainte de criza, sa fie lustruita excesiv si sa para mult mai stralucitoare decat era in realitate. Confortul obtinut dintr-o data, pe datorie, nu mai era sustenabil. Fiindca tot mai multe credite, platite de banci cu bani scosi din palarie, ce veneau aici in valuri din marile centre financiare, intr-un moment in care ochii lumii erau atintiti spre consum, au intrat intr-un proces treptat de erodare. Cerul parea insa senin si bancherii nu mai oboseau deschizand umbrele. Ca doar, de cand sunt banci si de cand creditul a luat amploare, bancherii iti dau umbrela cand e soare si ti-o iau cand incepe ploaia. Aceasta parte rea, care continua si astazi sa produca necazuri bancilor si celor ce s-au imprumutat, trebuie sa fie radiata.

Criza a schimbat regulile jocului. Deviza „Imprumutati-va si prosperati!” a pierdut pariul cu istoria. O noua deviza a devenit actuala: „Imprumutati-va (daca va da vreo banca credite) si supravietuiti”. Multime de oameni s-au intors catre banci asteptand un semn ca vor relansa creditarea. Nu pentru bunastare, ci pentru supravietuire. Iar timpul nu mai are rabdare. Daca, astazi, banii nu mai vin dupa nevoi, va fi in firea lucrurilor ca ei sa vina si sa se inmulteasca in contrapartida cu munca eficienta, cu munca performanta.

In istoria lumii, daca vom cauta cu luare aminte, vom gasi nenumarate idei ce detin „combustibilul” necesar pentru un nou model de creditare sanatoasa. Chiar daca, de cele mai multe ori, istoria este scrisa nuantat. Ori chiar diferentiat. Multe din lectiile ei sunt contradictorii. Adevarul este ca nimeni nu are monopolul istoriei. De aceea, nu ma voi incumeta sa spun, aici si acum: iata, asta e istoria creditului, asa trebuie s-o intelegem, aceasta lectie trebuie invatata. Mi se par insa demne de interes cateva intamplari traite de mine, in ani indelungati de documentari jurnalistice pe intreaga planeta. Aflandu-ma la Hirosima si avand ocazia sa discut cu un sofer de la Guvernul Japoniei, el mi-a spus: „Cand s-a dat drumul la credite, pe la inceputul anilor ’70, am simtit ca incepem sa traim.” Povestea asta am auzit-o in nenumarate locuri de pe planeta. Cand s-a dat drumul la credite, sute de milioane de oameni nu doar ca aveau nevoie de case, de imbracaminte, de multe alte lucruri; incepeau chiar sa le obtina. Daca nu potrivit dorintelor, macar in cantitati care sa fie semnalul unui inceput de viata noua. In tarile dezvoltate, indeosebi, pretutindeni unde iesea soarele, bancile isi largeau masa critica de clienti. Creditul se dovedise a fi nu doar o puternica locomotiva a economiei, ci si combustibilul ce punea in functiune principalul motor al inaintarii societatii – clasa de mijloc. O clasa care, in anii de dupa Al Doilea Razboi Mondial, si-a ingrosat randurile cu oameni ajutati de banci sa se desprinda in masa din polul saraciei, croindu-si o viata noua prin munca si inavutire.

In 1970 ma aflam in Austria, cu un grup de ziaristi, la invitatia primarului de atunci al Vienei, Felix Slavic. L-am intrebat in timpul unui pranz: „Ce diferenta este intre nemti si austrieci”. A raspuns zambind: „Nemtii traiesc ca sa munceasca. Austriecii muncesc ca sa traiasca… Sa traiasca bine!” Intrebandu-l, mai departe, cum reusesc sa traiasca bine, mi-a explicat ca muncesc bine, castiga bine si, din veniturile curente, isi platesc facturile curente. Iar pentru bunurile de folosinta indelungata, indeosebi pentru case, se imprumuta la banci. Conditia bancilor fiind existenta unui pronuntat semn egal intre cererea de credite si pofta de munca performanta.

Acum, la noi, se cauta un drum nou al creditarii. Negasit inca. Anii creditarii sanatoase, din America, din Europa de Vest si din alte tari, din primul sfert de veac de dupa Al Doilea Razboi Mondial, cu preocuparea de atunci de a credita pofta de consum numai cand era egala cu pofta de munca performanta, pot oferi un model. Dar un model care sa fie aplicat in conditiile noi, de astazi. Cu reguli noi.

– Articol publicat de Adevarul –