Pot să înţeleg şocul doamnei Udrea în faţa WC-ului turcesc. Orice student care a trecut prin Grozăveşti a trăit oroarea faţă de şobolanii care ies din ţeava de scurgere.
Ca îngerul cu ochiul rău, el s-a întors în cuibul său. „Cu-cu!” a răsunat Arestul Stejarii. Sezonul vânătorii de cocoşi era pe sfârşite în Pădurea Băneasa, iar în voliera aurită de la marginea ei nu mai îndrăzneau să intre decât avocaţii. „Cu-cu!”, a insistat Dragobetele, ca pe vremuri. Fusese puţin plecat în sânul familiei, timp în care celălalt sân fusese abuzat de un miliţian care-i furase sutienul. În anul acesta, ca niciodată, Dragobetele a picat într-o zi fără soţ.
Cavaler de ziua a şaptea, dl. Băsescu a mărturisit că o vizitează zilnic pe doamna Udrea şi o susţine. Frumos! Îi e fidel, la fel cum dumneaei i-a fost fidea în toţi anii aceştia: „Încerc să o conving că nu am abandonat-o”. O mică dramă. Simţea doamna că a abandonat-o? De bună seamă. Nu se plângea dumneaei de „marii bărbaţi ascunşi pe sub mese”?
Se zice că dacă în noaptea de Dragobete fetele nemăritate aud cucul, a doua zi le apare Kovesi în drum. Azi, doamna Udrea a ajuns din nou în arest. O celulă murdară, fără foehn, cu WC turcesc. Iar de aici poezia se termină, iar realitatea jegoasă te izbeşte în dinţi.
Poate că, după ce dramoleta aceasta se va fi terminat, vom găsi timp să vorbim serios şi despre pârnaie. Pentru că ăsta este arestul în România: locul unde „te bagă jos”. Să ne înţelegem: vorbim de arest, locul unde sunt duse persoanele care nu sunt condamnate şi care care se bucură teoretic de prezumţia de nevinovăţie. E atât de greu să le asiguri oamenilor ăstora o budă normală şi un duş cât de cât? Orice om, oricât de corupt este, trebuie tratat, în primul rând, cu demnitate. Apoi trebuie să-i fie demonstrată vinovăţia într-o sală de judecată.
Pot să înţeleg şocul doamnei Udrea în faţa WC-ului turcesc. Orice student care a trecut prin Grozăveşti a trăit oroarea faţă de şobolanii care ies din ţeava de scurgere. Orice pacient care a trecut printr-un spital de stat a suportat umilinţa jegului, inclusiv a celui uman. Aceasta este, din păcate, România. A spune însă, cum văd că susţin diverşi, că ăia din arest trebuie să crape pentru că noi avem mai întâi de renovat şcoli şi spitale este greşit. Nicio instituţie nu trebuie să-i umilească pe cetăţeni, să-i ducă la stadiul de suboameni, să-i sufoce în jeg. Nici spitalul, nici şcoala, nici administraţia financiară, şi nu, nici puşcăria. În niciun caz Justiţia nu are de câştigat dacă-i sufocă pe oameni ca pe sardelele şi-i stoarce de vlagă până-i aduce într-o sală de judecată. Arestarea preventivă, o măsură excepţională, pare să fi devenit, din păcate, o sală de judecată în aer liber, în care arestatul defilează încătuşat, televiziunile îl petrec în alai de acasă până la zdup, iar seara la televizor un tribunal al poporului, format din analiştii neamului, dă verdicte definitive.
Despre asta a vorbit, marţi seara, şi Traian Băsescu, dar, vai!, atât de neconvingător. Omul care şi-a făcut un titlu de glorie din întărirea instituţiilor statului, în special a serviciilor de informaţii şi a DNA-ului, omul care ar fi putut avea azi cea mai mare legitimitate să vorbească despre neregulile din actul de justiţie, constată acum, când protejata sa este într-o situaţie dificilă, că arestarea preventivă bazată pe denunţuri tinde să devină „excesivă”. „Datorită presiunii pe procurori, că sunt multe dosare, parcă încep să se axeze prea mult pe denunţuri”, constată corect fostul preşedinte. O declaraţie gravă pe care însă puţini au considerat-o „ştire”, tocmai din pricina implicării afective a d-lui Băsescu. Acelaşi domn Băsescu mărturiseşte că a fost pe punctul de a decapita principalul serviciu de informaţii al ţării după fotografiile cu Elena Udrea la Paris, în baza unui simplu feeling. Adică la nervi. Din păcate, pe dl. Băsescu feelingul l-a stricat şi îndrăznesc să cred că-i va provoca şi mai multe neplăceri în viitor.
sursa: gandul.info
Comentariile sunt închise.