Becali şi dubla justiţie

Indulgenţa de care se bucură Gheorghe Becali în ochii opiniei publice pare a fi expresia unei vechi duplicităţi a societăţii româneşti, care a privilegiat mereu regulile informale.

Sociologul Vasile Dâncu a publicat un sondaj din care reiese că majoritatea românilor consideră condamnarea lui Gheorghe Becali ca fiind injustă şi speră ca preşedintele să-l graţieze. Procentele sunt fără echivoc: 51% dintre cei intervievaţi cred că preşedintele ar trebui să semneze un act de graţiere şi abia 35% sunt de părerea contrară. Sondajul a făcut senzaţie şi a fost comentat în diferite feluri.

La fel de interesant este că Vasile Dâncu nu a dat drumul sondajului fără să-l însoţească de ample „instrucţiuni de utilizare”. El recunoaşte că, uneori, nu publică anumite sondaje, temându-se că „nu ar face bine imaginii României sau imaginii noastre despre noi înşine” şi că a avut şi de data aceasta impulsul să-l ascundă. Faptul că din această cercetare reiese că în România „atitudinea publică este una de împotrivire faţă de lege” i se pare cu totul dezonorant. A simţit de aceea nevoia să comenteze aceste date altfel decât de obicei. Dacă, de regulă, sondajele sunt însoţite de o analiză obiectivă care evită pe cât posibil judecăţi de valoare, de data aceasta Vasile Dâncu face un veritabil comentariu moral, în care exprimă opinia că societatea fără o armătură morală puternică este sortită eşecului.

Sociologul Vasile Dâncu are perfectă dreptate să fie nemulţumit şi îngrijorat de indulgenţa opiniei publice. El se înşală, poate, doar atunci când afirmă că românii se exprimă pur şi simplu împotriva justiţiei, pierzând din vedere că se operează adesea cu două tipuri de justiţie, una a statului şi una, spontană, a societăţii. Şi că, de fapt, nu imoralitatea de fond a societăţii româneşti ar fi problema, ci duplicitatea sau faptul că operează simultan cu două seturi de reguli şi de criterii. Becali este exemplul cel mai vizibil al unei guvernabilităţi limitate, căci statul cu administraţia şi cu justiţia sa se ciocnesc în cazul său de opoziţia implicită a cetăţenilor. Aşa cum s-a mai remarcat, Becali este „haiducul” din vechiul imaginar eroic, este cea mai recentă expresie a unei alte justiţii decât cea oficială.

Pe un fond arhaic dinainte precar, comunismul a dus duplicitatea la cea mai amplă expresie, căci îngăduia ocolirea legii în deplină legitimitate. Oricare cetăţean putea recurge la pile, mită sau falsuri, cu acoperirea „morală” a faptului că regimul este opresiv şi că orice derogare compensează injustiţia masivă a sistemului. Comunismul la un moment dat s-a prăbuşit, dar dispreţul faţă de lege a rămas ca reflex bine consolidat.

Vasile Dâncu sugerează că problema de fond ar fi recuperarea educaţiei morale şi îi îndeamnă pe intelectuali să scrie mult pe subiecte moralizatoare. Dar, dacă admitem că Becali şi alte cazuri asemănătoare exprimă în primul rând duplicitatea societăţii şi nu atât analfabetismul etic al majorităţii, atunci problema e în primul rând de natură politică. Problema de fond ar fi distrugerea sistemului de reguli paralele, care le dublează pe cele oficiale, şi sporirea încrederii în justiţia „oficială”.

Unul dintre motivele pentru care atât de mulţi oameni cred că sentinţa împotriva lui Becali este incorectă e poate şi durata mare a procesului. Procesele ar trebui să dureze mai puţin şi să se încadreze în limita pe care o presupune capacitatea de atenţie a opiniei publice. Se spune că pedeapsa trebuie să fie „exemplară”, dar acest lucru presupune că opinia publică poate urmări desfăşurarea procesului de la un cap la altul, ca să-i poată percepe morala.

În al doilea rând, politicul ar trebui să încerce să schimbe înseşi regulile reuşitei sociale, începând cu şcoala şi notele din catalog, cu bacalaureatul şi cu universităţile şi apoi cu angajarea în posturile publice.

Nu în ultimul rând, economia trebuie aşezată pe terenul unei competiţii loiale. Dacă lumea va afla încetul cu încetul că regulile afişate nu sunt de formă şi că ele se respectă, atunci va renunţa la ingeniozitatea derogărilor. E adevărat că trăim într-un cerc vicios, căci politicul exprimă el însuşi reflexele comune ale societăţii, dar cercul ar putea fi spart.

În orice caz, problema nu pare să ţină de fundamentele etice ale societăţii şi nu pretinde predici din partea intelectualilor (de ce ar fi ei mai morali decât ceilalţi?), ci pur şi simplu continuarea hotărâtă a reformelor începute.

– articol publicat de Deutsche Welle –