Din cele relatate de procurori, aţi putea rămâne poate cu greşita impresie că fostul ministru de Finanţe Darius Vâlcov era un mare iubitor de artă. Totuşi, 101 tablouri cu semnături de la Picasso şi Renoir la Tonitza şi Baba sunt o colecţie pentru care pasionaţii ar da orice. Omul, zic procurorii, voia chiar să deschidă o galerie de artă. Adevărata faţă a colecţionarului Vâlcov este dată însă de faptul că această sută de tablouri a fost găsită pitită pe sub paturi, prin pereţi, alături de lingouri de aur şi bani cash. Nu expusă undeva, cum ar face orice iubitor de artă, ci pitită prin cotloane şi seifuri, aşa cum au obiceiul, forţaţi de împrejurări, gangsterii.
„Ce sunt banii pentru mine? Hârtia cu care te ştergi dumneata la c.. dimineaţa”, mi-a zis odată un domn versat, obişnuit să piardă şi să facă într-o noapte sume fascinante pentru muritorul de rând, dar mizilic pe lângă şpăgile despre care aflăm astăzi de prin anchetele procurorilor. Ce voia el să spună, dincolo de faptul că rotea atâţia bani pe degete, încât nu-i mai păsa de ei, era că banii nu contează în sine. Important e doar să-i ai şi ce faci cu ei după aceea.
Privind la cazurile care se îngrămădesc pe bandă rulantă la uşa DNA, e mai uşor să înţelegi poate că, de la un nivel încolo, gluma cu „ţi-e lene şi să furi” nu mai e chiar o glumă. Pentru că să furi e uşor, până la un moment dat. E vorba de acel moment al epifaniei descrise de domnul de mai sus, când banii furaţi ajung atât de mulţi, încât nu mai reprezintă în sine nimic. Iar atunci furatul devine greu, pentru că marea problemă e ce faci cu banii.
Din cele relatate de procurori, aţi putea rămâne poate cu greşita impresie că fostul ministru de Finanţe Darius Vâlcov era un mare iubitor de artă. Totuşi, 101 tablouri cu semnături de la Picasso şi Renoir la Tonitza şi Baba sunt o colecţie pentru care pasionaţii ar da orice. Omul, zic procurorii, voia chiar să deschidă o galerie de artă. Adevărata faţă a colecţionarului Vâlcov este dată însă de faptul că această sută de tablouri a fost găsită pitită pe sub paturi, prin pereţi, alături de lingouri de aur şi bani cash. Nu expusă undeva, cum ar face orice iubitor de artă, ci pitită prin cotloane şi seifuri, aşa cum au obiceiul, forţaţi de împrejurări, gangsterii.
Iubitorul de artă Vâlcov era de fapt un iubitor de şpagă. Marea problemă a lui şi a anturajului său nu era unde să expună arta, ci cum să-şi mascheze şpaga de milioane de euro luată. Pentru că banii la sacoşă, banii încărcaţi în maşinile prietenilor, care făceau curse prin toată Oltenia, ca să-i schimbe la casele valutare, lasă urme. De ce un lingou şi nu o limuzină, veţi întreba? Ce mare lucru un lingou de 35.000 de euro, cât costă un kil de aur? Pentru că 20 de centimetri de lingou se ascund mai uşor decât un Mercedes sau un Audi.
Arta pentru Darius Vâlcov şi prietenii săi, cel puţin din spusele procurorilor, nu era un scop, ci un mijloc: camuflajul pentru şpagă, căci tablourile ocupă puţin loc, nu lasă urme vizibile şi îşi cresc singure valoarea.
E greu să furi aşa, cu milioanele, pentru că la acest nivel al furăciunii, e greu să mai ascunzi banii. Nu poţi să-i pui la bancă, nu poţi să-i ţii în casă, nu poţi să-i investeşti în chestiuni prea vizibile. Ali Baba avea un trai uşor cu peştera sa de poveste. Mafioţelul de cartier îşi face şi el un bar, un salon, o spălătorie. Mai spală ceva bani acolo, dar el fură cu miile sau zecile de mii, nu cu milioanele. Însă hoţii de anvergură, cu funcţii publice şi nu numai, fac eforturi mari. Vanghelie a investit în imobiliare, prin interpuşi, Vâlcov a investit diversificat, ca un bun ministru de Finanţe ce era, nu şi-a pus toate ouăle în acelaşi coş – imobiliare, firme, artă, aur. Udrea a mers şi ea spre imobiliare, dincolo de luxul ei vestimentar.
Hoţii cu un trecut în afaceri au un trai mai uşor. Pot masca şpaga prin vânzări anterioare, pot afişa produsul infracţiunii lor, precum Cocoş, Niro sau alţi afacerişti. Dar Darius Vâlcov cum să justifice vile, hoteluri, sau produse de lux în care să se reflecte cele 2 milioane de euro despre care vorbesc procurorii? Uitaţi-l pe bietul Cristian David, care a trebuit să-şi bage mama la înghesuială, ca să mascheze 60.000 de euro într-un apartament pe numele ei, care nu a fost vândut niciodată.
Cei ca ei, dar nu numai, folosesc contractele fictive cu diverse firme ale apropiaţilor sau complicilor, pentru a masca şpăgile. Problema cu apropiaţii, după cum se vede tot din dosarele DNA, este că la un moment dat aceştia te vor turna.
Pentru că un „pulifrici”, aşa cum îşi numea Darius Vâlcov anturajul care îi împrăştia diversificat şpaga spre mascare, îşi va pune negreşit întrebarea, odată prins la înghesuială de procurori: „de ce să trag doar eu pentru furăciunea altuia?”. Nu toată lumea e Monica Iacob Ridzi, care s-a ales cu 5 ani de puşcărie pentru că a comis ilegalităţi de fructul cărora s-au bucurat alţii şi a tăcut mâlc, doar pentru a fi apoi catalogată de tătucul Traian Băsescu drept „generaţia ratată”.
De-aia e greu mai ales după ce furi. Nu prea mai rentează, mai ales în ritmul ăsta de lucru al DNA şi SRI. Dar până acum, în România, a meritat riscul. Toţi o făceau, mai mult sau mai puţin, abuzând de funcţiile la stat, infim de puţini erau prinşi, iar bănuţul rămânea tot al lor şi după puşcărie. Avem multe exemple de demnitari şi persoane publice care trăiesc cu mult peste posibilităţile lor financiare oficiale. Pentru că până acum, se pare, doar cetăţenii de rând şi-au pus întrebarea logică „de unde-au ăştia, domne, atâta?”. Mai nou, de vreun an-doi, au început să se întrebe şi „organele de anchetă”.
sursa: gandul.info
Comentariile sunt închise.