De ziua Americii

Un singur film american mă emoţionează până la lacrimi. Nu e turnat la Hollywood şi nu-i cu Al Pacino ori Meryl Streep. Nici măcar ficţiune nu e şi nici efecte speciale nu are. E filmul acela în care Neil Armstrong şi Buzz Aldrin coboară pe Lună sub ochii mari ai pământenilor, martori la aşa o mare minune. Şi recunosc, de fiecare dată când văd secvenţa aceea, îmi amintesc de ce îmi place America: că visează mult şi e curajoasă în visele ei.

Când eram mică, mă îmbrăcam într-un combinezon ridicol de ski, îmi trăgeam pe cap o căciulă de “cosmonaut” şi mă băgam într-un dulap mare, din lemn de nuc, peste haine, ca un cosmonaut într-o capsulă spaţială. Stăteam acolo nemişcată aproape, uitându-mă în jur şi văzând spaţiul cosmic: cometele treceau în viteză pe lângă mine, cozile lor atingeau nava mea, ploile de meteoriţi mă făceau să mă simt în mare primejdie, planetele încercau să mă atragă spre ele şi stelele aveau şase colţuri ascuţite care străluceau mai ceva ca briliantele. Năduşeam şi visam, iar năduşeam, dar nu renunţam pentru că la final urma să deschid uşa dulapului şi să sar afară cu graţie, pe suprafaţa Lunii, întocmai ca Neil Armstrong şi Buzz Aldrin. Mă mai mişcam, aşa, în reluare puţin, până să mă eliberez de hainele alea imposibil de groase şi-mi promiteam că următoarea expediţie mă va duce cel puţin până pe Marte sau mult mai departe, spre marginile Universului. Joaca asta tembelă de copil e primul vis cu ochii deschişi de care îmi amintesc şi ştiu bine că executam totul foarte serios, ca pe un exerciţiu de imaginaţie care va duce, cândva, la un rezultat real. În România gri a anilor ’80, o vreme cu dorinţe meschine, cu foame şi întuneric, oamenilor care au pus piciorul pe Lună m-a învăţat să-mi desenez vise mari şi copleşitoare, vise mai mici şi colorate, vise aproape cum americanii ştiu să viseze.

Pragmatica Americă e singura ţară care cred că posedă în număr mare, visători profesionişti. În grupuri amestecate de oameni, americanii par un soi de extratereştri. Zâmbesc, explică plini de entuziasm, povestesc despre viitor ca şi cum viitorul ar fi ceva conţinut de aspiraţiile şi imaginaţia lor. Au ceva din curajul şi credinţa unor copii şi pe lângă ei, noi, europenii, părem întotdeauna foarte bătrâni. Când încercăm să îi imităm, ne iese pe jumătate, ne piere energia ori consecvenţa ori îndrăzneala de a ieşi din zona noastră de confort.

Consumerista Americă are probabil cei mai curajoşi visători, acel bizar tip care “vrea să schimbe lumea”. Faima, banii, împlinirea lor personală sunt nişte efecte secundare ale acestui vis împlinit. Se spune despre americani că nu ştiu să arate pe hartă Parisul, dar produsele lor de succes sunt de succes şi la Paris şi în Kansas.

Individualista Americă exportă generozitate şi solidaritate. Nu cred să mai existe un popor care să se unească atât de frumos în suferinţă. Mobilizările lor exemplare în caz de nevoie, senzaţia aceea că îşi dau mâna unii altora atunci când au de trecut peste o tragedie se văd din ţara unde n-avem donatori nici de sânge suficienţi întocmai la fel de miraculos precum vedeau astronauţii din Apollo 11 Pământul de pe Lună.

Mai ales pentru cele scrise mai sus mie îmi place America. Şi-mi place să visez la ea şi-mi permit să o idealizez pentru că rămâne unul dintre acele puţine locuri pe care nu le-am văzut încă. La mulţi ani, America!

Cititi mai multe pe caia.ro