In fiecare an dupa bacalaureat presa discuta despre cat cati au picat, cata frauda a existat etc. Insa nu am citit nicio analiza care macar sa-si puna problema legaturii dintre bacalaureat si calitatea educatiei. Relatia nu e deloc asa simpla cum lasa sa se inteleaga reactiile moraliste despre bacalaureat. Nu e deloc evident nici macar ca e o idee buna saexiste examen de bacalaureat.
Ca sa incepeti macar sa intelegeti problema trebuie sa va ganditi (1) la relatia dintre independenta profesorilor in a determina cum si ce sa predea si calitatea educatiei; si (2) la relatia dintre strictetea bacalaureatului si independenta profesorilor.
Pe de o parte, toata lumea accepta ca un anumit nivel de independenta a profesorilor este benefic. De aceea avem de pilda manuale alternative si scoli private. De asemenea, intuitiv, toata lumea intelege ca nu toti elevii sunt la fel si este deci benefic ca profesorii sa fie capabili sa adapteze procesul de predare la elevii pe care-i au. Intrebarea cheie nu e decidaca profesorii trebuie sa aiba independenta, ci cat de multa independenta trebuie sa aiba. Problema pe care multi si-o pun, macar implicit, este ca majoritatea profesorilor sunt slabi si atunci, pentru a asigura un nivel cat de cat acceptabil al educatiei, ei trebuie constransi de expertii de la centru care stiu mai bine. Motivul pentru care majoritatea profesorilor sunt slabi este ca in general ajung profesori de liceu si scoala generala cei mai slabi absolventi de facultate, care nu au reusit sa se angajeze mai bine – este deci o realitate trista ca procesul de selectie al profesorilor de liceu si scoala generala este inclinat in directia slabei calificari.
Pe de alta parte, nu este ceva controversat faptul ca profesorii tind sa puna accent mai mult in procesul de predare pe ceea ce se cere la bacalaureat. Cu cat rezultatul la bacalaureat conteaza mai mult (de pilda pentru admiterea la facultate sau la angajare) comparativ cu notele din timpul liceului sau cu alte examene, cu atat procesul de predare va fi mai subordonat cerintelor de la bac, ignorand in acelasi timp alte considerente. In functie de ce credeti despre cat de independenti trebuie lasati profesorii sa fie, veti dori ca examenul de bacalaureat sa fie mai strict sau mai lax (sau la limita sa nu existe). De pilda, daca cerintele la matematica la bacalaureat sunt prea avansate, profesorii de liceu vor fi nevoiti sa acopere toate aceste cerinte, si sa acorde relativ mai putina atentie si mai putin timp de predare problemelor elementare. Consecinta e ca elevii stiu temporar cum sa se descurce cu problemele avansate, cat sa treaca bacalaureatul, dar nu raman cu mai nimic pe termen lung. De fiecare data cand o persoana mai in varsta imi spune despre cat de buna era scoala in trecut le cer sa-si reaminteasca lucruri elementare invatate in liceu, de pilda sa defineasca derivata, sa-mi spuna ce face ADN-ul in celula, ce este curentul electric, sau sa-mi explice de unde stim ca apa e H2O. Esueaza intoteauna. Majoritatea habar n-are nici macar de unde stim ca Pamantul se invarte in jurul Soarelui si nu invers. Insa, in mod bizar, asemenea esecuri elementare nu par sa le dea nici macar o secunda de gandit ca poate nu au primit o educatie chiar atat de buna. Iar unul dintre motivele pentru care nu s-a pus suficient accent pe lucrurile elementare e ca cerintele impuse de „expertii” de la centru, si implementate prin masuri birocratice precum programa obligatorie si examenul de bacalaureat, au fost (si raman si astazi) mult prea complicate.
Figura de mai jos sintetizeaza problema si diferitele pozitiile aproximative adoptate de diversi oameni:
Fig. 1. Legatura dintre independenta profesorilor si calitatea educatiei
Din perspectiva conservatoare, exista un nivel optim de independenta, insa este necesar ca statul sa impuna anumite standarde minimale. Independenta optimala este sub 100%. Abordarea incercata de Funeriu corespunde acestei perspective, ceea ce presupune pe de o parte implementarea cat mai stricta a regulilor, si pe de alta parte reducerea cerintelor in asa fel incat standardul impus sa fie intr-adevar minimal.
Perspectiva socialista este aparent similara cu cea conservatoare in sensul ca si ei considera ca independenta profesorilor trebuie limitata. Diferenta principala e ca in timp ce conservatorii considera ca solutia liberala e sub-optimala dar nu catastrofica, socialistii o considera periculoasa de-a dreptul, in sensul ca daca acordam prea multa independenta profesorilor rezultatele vor fi mai proaste chiar si decat daca sistemul ar fi strict controlat de stat si acelasi standard unic ar fi impus tuturor (o singura varianta de manual oficial, fara scoli private etc.). In consecinta, in timp ce conservatorii sunt dispusi sa „greseasca” in anumite limite in directia liberalismului, socialistii sunt mai degraba dispusi sa greseasca in directia centralizarii totale. Cred ca multa lume inca are nostalgia acestui sistem, mitul calitatii educatiei comuniste fiind foarte raspandit. Realitatea este ca socialismul a alocat la fel de prost capitalul uman precum si capitalul fizic; asa cum a creat orase miniere absurde si uzina Tractorul, tot la fel a creat si gramezi inutile de ingineri si mase de oameni pseudo-educati; la fel cum oamenii isi imagineaza ca industria comunista a fost ceva cu care sa ne mandrim, tot la fel se iluzioneaza si in legatura cu calitatea educatiei pe care ar fi primit-o.
Figura 2 deschide o mica fereasta, ilustrand faptul ca sistemul socialist oferea mult mai putina educatie superioara decat oamenii si-au dorit odata ce au fost liberi (o parte din aceasta creastere exploziva e artificiala, dupa cum mentionez mai jos).
Fig. 2. Studenti inscrisi la facultate (numarul inscrisi, indiferent de varsta, raportat la populatia grupului care este oficial la varsta de intrare la facultate, World Bank)
Figura 3 arata schimbarea in timp a structurii economiei Romaniei, ilustrand distorsiunea masiva de dinainte de 1990 in favoarea industriei. Dupa 1990 economia nu a devenit instantaneu libera, insa, dupa cum se vede, chiar si o mica supapa de libertate a cauzat o schimbare masiva. Dupa cum ar trebui sa va fie evident, nu exista nici un motiv pentru a crede ca managementul educatiei pe vremea comunismului era in vreun fel mai bun decat managementul catastrofic al oricarei alt lucru. In cel mai bun caz, educatia era adaptata la structura complet distorsionata a economiei din figura 3, si era implicit ea insasi foarte distorsionata.
Fig 3. Schimbarea in timp a structurii economiei Romaniei (World Bank)
Revenind la figura 1, spre deosebire de conservatori si socialisti, liberalii tind sa fie sceptici fata de capacitatea expertilor de la centru de a determina ce trebuie cu adevarat predat, precum si fata de presupusa benevolenta a organismelor centrale in incercarea lor de a implementa diverse „standarde”. In consecinta, ei tind sa creada ca cu cat independenta profesorilor e mai mare cu atat calitatea educatiei va fi mai buna. Mecanismul e simplu: parintilor le pasa de copiii lor, iar, daca profesorii sunt independenti, ei vor fi constransi de parinti mult mai tare decat sunt constransi acum de birocratia ministerului educatiei. Pentru ca actiunea colectiva e foarte dificila, parintii au in prezent un control foarte limitat asupra politicilor de educatie de la centru; in schimb ei ar avea un control foarte mare intr-un sistem descentralizat in care scolile si profesorii sunt independenti. E mult mai usor sa te coordonezi cu alti 20 de parinti (cat sa influentezi un profesor care nu-si face treaba) decat cu un milion de altii (cat sa influentezi un ministru prost al educatiei). Sistemul ideal e deci unul in care independenta profesorilor este completa, lucru posibil prin privatizarea scolilor si dereglementarea educatiei. Dupa cum scriu Laurentiu Ciurea & Ionut Sterpan:
„Pentru un învăţământ funcţional sunt necesare cel putin trei pieţe care odată liberalizate s-ar susţine reciproc: piaţa de furnizare a educaţiei, piaţa de evaluare care să certifice valoarea diferiţilor furnizori şi piaţa de informare (sau libertatea media) care să ghideze părinţii şi toate părţile interesate către unităţile de educare şi evaluare potrivite. În absenţa liberalizării certificărilor, continuăm sistemul comunist de planificare centralizată caracteristic monopolului de stat.”
Din perspectiva aceasta, examenul de bacalaureat face parte din monopolul statului asuprea sistemului de certificare (este monopol pentru ca un elev nu poate da la facultate daca nu a trecut bacalaureatul, indiferent de ce certificari private alternative ar avea). Acest lucru conduce la o perspectiva aparent cinica fata de frauda de la bacalaureat: atata timp cat solutia optimala, i.e. eliminarea lui, nu pare a fi fezabila politic, cu cat mai multa frauda cu atat mai bine. Fraudarea bacalaureatului este raul cel mai mic. Bacalaureatul creeaza deci o problema similara cu faptul ca multe reglementari ale economiei sunt proaste si deci evitarea lor de catre firme si persoane private este benefica social si economic, cu toata ca, strict vorbind, ce fac ei este ilegal. Nu tot ce e ilegal e rau, si nu tot ce e mandatat prin lege e bun!
E posibila o usoara temperare a acestei pozitii: Daca fraudarea devine ceva normal, acest lucru are un efect negativ la nivelul mentalitatii – de la bun inceput oamenii sunt invatati ca succesul in viata depinde de evadarea legii, conceptul de stat de drept le va parea greu de inteles, iar relatiile de incredere intre straini vor fi mai greu de realizat pentru ca ele se bazeaza pe capacitatea oamenilor de a respecta constrangeri formale (precum contractele). Solutia liberala nu este insa implementarea stricta a unui sistem prost, si cu atat mai putin abuzurile politiei. Solutia este liberalizarea sistemului, prin sporirea independentei profesorilor si dereglementarea procesului de certificare.
In caz ca va ganditi ca bacalaureatul are totusi o valoare, merita mentionat ca exista deja alternative private mai bune. De pilda oricine din Romania care vrea sa mearga la o facultate americana va trebui sa dea un test GRE. Testul este creat si adminitrat de o firma privata (Educational Testing Service) care are sedii in toata lumea, inclusiv in Romania. Dupa cum va puteti imagina, exista motive serioase, inclusiv legate de frauda, pentru care universitatile americane nu dau doi bani pe rezultatele de la bacalaureat si cer in schimb rezultate GRE. Daca apreciati intrebarile retorice, puteti sa va puneti problema de ce oare facultatile din Romania n-ar putea folosi acelasi test sau altele similare.
In concluzie, pentru a evalua corect bacalaureatul, trebuie inteleasa functia lui reala. Bacalaureatul este doar aparent despre evaluarea elevilor. Rolul bacalaureatului este de a oferi un mecanism de control centralizat asupra procesului de predare in licee, si de a limita independenta profesorilor. Exista motive importante pentru a fi sceptici fata de impunerea unui asemenea control. Situatia optimala ar fi de a elimina bacalaureatul cu totul si a lasa certificarea educatiei in seama mediului privat (precum testul GRE) si la latitudinea facultatilor (care ar trebui sa devina ele insele independente si sa aiba control total asupra procesului de admitere). In conditiile in care acest lucru nu se realizeaza, cerintele la bacalaureat trebuie reduse, pentru a reduce frauda si a asigura un standard cu adevarat minimal, asa cum presupune perspectiva conservatoare descrisa mai sus. Daca bacalaureatul trece dincolo de acest standard, atunci va exista o tendita implicita in sistem (1) ca profesorii sa nu dea suficienta atentie si timp cunostintelor de baza, si (2) in directia fraudei. Faptul ca ambele lucruri se intampla in prezent nu reprezinta o surpriza. In ciuda faptului ca suna cinic, trebuie inteles ca aceasta frauda nu e neaparat rea, ea fiind pur si simplu un mechanism informal de a depasi supra-reglementarea educatiei, analog pietei negre si a multor alte mechanisme din economia informala. Este raul cel mai mic, alternativa fiind implementarea riguroasa a unui mecanism rigid rupt de realitatea pietei muncii. Vorba lui Andrei Luca Popescu: „asta nu s-a înţeles în tot acest scandal: şpaga e văzută în România ca o taxă oficială. O plăteşti, dar aştepţi frate ca banii ăia să fie cheltuiţi judicios.”
Trebuie inteles faptul ca (1) piata muncii este supra-reglementata in Romania, diplomele de facultate fiind mandatate prin lege in mod inutil si absurd pentru o serie intreaga de activitati (inclusiv activitati economice pur private), si (2) bacalaureatul este cerinta pentru intrarea la facultate. Fraudarea bacalaureatului are deci in mare mare masura acelasi rol economic precum fabricile de diplome: reprezinta o reducere prin mecanisme informale a costurilor de tranzactie create artificial de stat pe piata muncii. Cresterea exploziva a numarului de absolventi de facultate (figura 2) nu se datoreaza necesitatii intrinseci a facultatii, ci necesitatii artificiale a diplomei. Pentru a putea ajunge sa faca lucruri productive, elevii sunt obligati sa pretinda ca invata o serie intreaga de lucruri inutile si neinteresante pentru a obtine niste diplome mandate prin lege. O solutie care nu adreseaza cauza, ci doar simptomele, e naiva si contraproductiva. Trebuie inteles ca ceea ce se intampla in educatie e o simpla expresie a „legilor reglementarii” ale lui Allan Meltzer: „birocratii creeaza reglementari; pietele evadeaza reglementarile. Reglementarile sunt statice, pietele sunt dinamice. Daca evadarea reglementarilor nu apare imediat, va aparea mai tarziu” (p. 9). Ideea ca „solutia” e ca lucrurile sa fie reglementate si mai drastic, de pilda luand masuri impotriva fabricilor de diplome sau facand bacalaureatul mai strict, e complet falimentara pe termen lung, nefacand decat sa adanceasca problemele. Unul dintre motivele principale pentru care somajul tinerilor este atat de mare (figura 4) este existenta piedicilor artificiale la intrarea pe piata muncii, iar mandatarea diplomelor de facultate pentru a putea fi angajat intr-o multime de activitati reprezinta una dintre aceste piedici artificiale. Fabricile de diplome si fraudarea bacalaureatului sunt mijloace informale de a depasi cat mai repede si mai ieftin aceste piedici artificiale.
Fig. 4. Rata somajului (Eurostat)
Cred ca Sorin Ionita a prins foarte bine problema:
„În esenţă, e vorba de Educaţie ca serviciu public subfinanţat şi supra-licitat … şi în care noi n-am luat o decizie clară despre cum echilibrăm cererea cu oferta, păstrând standardele de calitate. … Nevoia reală de a finanţa privat activităţi sub-bugetate – timpul şi bătaia de cap a cadrelor didactice şi supraveghetorilor plătiţi jenant, faptul că nu le dă nimeni ceva de mâncat şi băut toată ziua – cu care sunt sigur că lumea rezonabilă e de acord, ajunge să se amestece periculos cu mita individuală sau de grup pentru a afla subiectele de examen, cu care nimeni nu poate fi de acord … Primul tip de activitate n-are nimic criminal în ea şi e de încurajat, cu condiţia să se facă organizat şi cu hârtii; a doua este total reprobabilă şi ilegală.”
Problema la modul general este ca finantarea privata legitima si transparenta, care ar apropia treptat procesul de predare de cerintele reale de pe piata muncii, si ar mentine aceasta legatura dinamic adaptand scoala in permanenta la schimbari, este impiedicata de supra-reglementare si birocratie. Rezultatul este ca depasirea costurilor de tranzactie se face atunci prin metode informale si prin coruptie. Daca vreti o morala mai generala a acestei povesti, ea e urmatoarea: De fiecare data cand o persoana are o reactie moralista legata de coruptie, fabrici de diplome si fraudarea examenelor, reactia cea mai potrivita este sa o suspectati ca nu intelege cauza problemei.
– Articol publicat de Contributors.ro –