În noiembrie anul trecut, când am ieșit în stradă cu pancarta ”DNA-ul vă iubește/ În celulă vă unește!”, prietenii au zâmbit, dar m-au întrebat neîncrezători: ”chiar crezi?”. Îmi sunt acum martori că, la modul cel mai serios le-am spus că ”da”, iar în fruntea listei am pus-o pe Elena Udrea. Și mărturie sunt și textele din toamna trecută, precum și altele mai vechi, în care îmi exprimam convingerea că, mai devreme sau mai târziu, le va veni rândul tuturor.
Sunt lucruri care, la un moment dat, devin inevitabile, intră pe un făgaș de pe care e aproape imposibil să mai fie deturnate. Când, în 2007, scriam că Roșia Montană va deveni cea mai importantă mișcare civică din România, când, în primăvara și vara lui 2013 anunțam că toamna va începe cu mari proteste de stradă pentru Roșia Montană, când, în primăvara, vara și toamna anului trecut scriam despre mobilizarea fără precedent a diasporei române (pentru a da doar câteva exemple), nu citeam în stele. De fiecare dată, previziunile se bazau pe semne pe care, un jurnalist de teren, preocupat de dinamica socială, nu avea cum să nu le observe. Deschiderea Dosarului Microsoft arăta, dincolo de orice dubii, că procurorii DNA au intrat pe un drum care nu putea duce decât spre mare corupție sistemică și transpartinică. Și nu era singurul semn (disperarea ”la pachet”, cu care colaborau Ponta și Udrea).
Acum, când intangibili precum Udrea, Vanghelie, Mazăre, Hrebenciuc, Sârbu, Ștefan, Șova, Videanu, Ghiță cu neamurile lor și toate încrengăturile fac coadă la DNA și supra-aglomerează arestul, rămâne, totuși o întrebare. Are curajul DNA să meargă până la capăt? Pentru că acum au ajuns nu doar la niște personaje care se considerau (și erau considerate) de neatins, ci au ajuns chiar la fundamentele întregului sistem. Din declarațiile făcute în fața anchetatorilor și a instanțelor de judecată începe să iasă la lumină întreaga încrengătură.
Practic, anchetele scot la iveală schemele. Modul prin care contractele publice erau condiționate de comisioane. Comisioane care nu ajungeau doar la cei care le facilitau, ci și către partide și campaniile electorale ale acestora. Aflăm, chiar de la Elena Udrea, că existau bani care nu se contabilizau și din care erau plătite serviciile ”postacilor” (printre altele). O spune cu subiect și predicat Elena Udrea, în fața procurorilor: „Erau situaţii în care partidul deţinea fonduri care nu erau înregistrate în contabilitate şi care proveneau, de exemplu, din contribuţiile de la sectoare, din donaţiile membrilor şi au fost şi cazuri în care candidaţii au contribuit cu sume de bani. Au fost situaţii în care aceşti bani nu se înregistrau”. Din dosarul lui Vanghelie aflăm cum din comisioane se plăteau servicii de publicitate la televiziuni. Alina Bica povestește cum adjunctul SRI, Coldea, îl proteja pe Ovidiu Tender (confirmând ce am scris ani la rând, că serviciile secrete le țineau spatele unor personaje ca Tender, Timiș și alții ca ei). Pe la DNA ajung să dea declarații (deocamdată în calitate de martori) șefii unor mari agenții de publicitate (o altă curea importantă în finanțarea partidelor). Și tot din anchete vedem condiționările la care sunt supuși funcționarii publici.
Dosar după dosar, declarație după declarație, se construiește imaginea de ansamblu. O imagine hidoasă a concurenței aproape neverosimile (și, totuși, din păcate, atât de adevărată) între partide și grupurile de interese din jurul lor pentru a fura și a corupe mai mult decât adversarul. Și să furi mai mult decât adversarul pentru a rămâne sau pentru a reveni la butoane ca să furi și mai mult. O spirală halucinantă care a sufocat economia și societatea autohtonă și a cărei ”justificare”, dar și supraviețuire, se baza pe faptul că ”și ceilalți fură”. Și tocmai pentru faptul că ”și ceilalți fură” se accepta ideea că unul sau altul, din fiecare tabără, ar mai putea cădea, dar nu și sistemul. Pentru că dacă pică sistemul, pică toți. O hoție spală o altă hoție, și amândouă îngroapă România.
De aici, toate efectele colaterale. Contracte și licitații trucate, care au omorât aproape toate firmele care încercau să-și dezvolte o afacere cinstită (că nu mai găsești, acum când le-a intrat frica de procurori în oase, vreo firmă care să aplice la o licitație pe bune). Facilități imorale pentru tot felul de firme (ca exemplu: cum să nu dai facilități celui mai mare deținător de abatoare de lemn din România, când ai zeci și sute de mii de hectare de pădure retrocedate ilegal, că unde ar mai putea valorifica împroprietăriții peste noapte pădurile primite moca?). O protecție socială minimală sau chiar inexistentă (că așa ajunge funcționarul public să fie dependent de locul de muncă de la stat – mult mai protejat decât locul de muncă din privat -, implicit, așa e predispus funcționarul public să-și cumpere locul și/sau să facă jocurile șefului corupt, că altfel se trezește pe piața liberă, unde e vai de mama lui). Prețuri privilegiate la energie (că din marile industrii vin și marile ”returnări” către partide, nu din zecile de mii de firme mici și mijlocii, îngropate de facturi de utilități imposibil de achitat). Promovări în funcții publice (cum să lași universități, instituții publice, firme de stat pe mâna unor profesioniști din afara sistemului, când, de fapt, în astfel de funcții ai nevoie de personaje vulnerabile și șantajabile, gen Toni Greblă?). Și lista poate continua, esențial fiind însă să se înțeleagă că efectele nu se reduc doar la cele oricum dramatice cauzate de furtul din bani publici (adică bugete reduse drastic la sănătate, educație, cercetare, cultură), ci la absolut tot ce înseamnă dezvoltare economică și socială.
Da, DNA-ul a ajuns să-i unească în celule pe cei care acaparaseră în devălmășie România. Dar asta nu e suficient, dacă nu merg până la capăt pe firul care poate descâlci povestea: finanțarea partidelor politice. Și dacă vor merge până la bază, nici asta încă nu e suficient, pentru că sarcina procurorilor s-ar opri aici. O altă lege a finanțării partidelor politice nu intră în atribuțiile lor. Însă cum poți să crezi că o comisie condusă de Zgonea, cu o opoziție care, la rândul ei, s-a înfruptat din ciolanul public are vreun interes să o schimbe? Nici măcar nu radical, ci în acele mici punctulețe și paragrafe în care se ascund marile hoții? Cum să te aștepți de la parlamentarii care au ajuns unde au ajuns grație acestui sistem, să nască o lege care să asigure un control democratic asupra serviciilor secrete? Cum să te aștepți să fie stopate toate facilitățile acordate ”investitorilor strategici” (externi sau autohtoni, mai mari sau mai mici) de către cei care au umplut pungile cu făină și ulei ori și-au plătit ”postacii” care au inundat internetul cu banii virați taman de acești ”investitori”? Misiune aparent imposibilă. Că dacă te uiți, la stânga și la dreapta spectrului politic (și nu din punct de vedere ideologic, că ideologia e ultima problemă a partidelor autohtone), e aceeași mizerie. Iar legile electorale, care să permită apariția unor mișcări politice noi depind tot de Zgonea și ceilalți pe aceeași lungime de undă? Iar instituțiile media, care ar mai putea mișca una, alta sunt parte și ele, în proporție covârșitoare, din sistem.
Și atunci? Și atunci nu ne rămâne decât să scrâșnim din dinți și să mergem mai departe. Că schimbările majore nu vin peste noapte. Și nici soluțiile nu pot veni într-o dimineață însorită. Poate suntem câțiva (câteva zeci, câteva sute, hai să zicem câteva mii sau zeci de mii) care urmărind îndeaproape sistemul l-am înțeles, l-am atacat, ne-am zbătut și, pe ici pe colo, l-am încurcat. Uneori, chiar serios. Dar mai avem ceva ani de tras până când va fi înțeles la nivelul societății și va exista suficientă presiune publică pentru a schimba fundamental starea de fapt. Acum, avem o șansă: pentru că dincolo de zdrăngănitul cătușelor se vede și schema (da, au dreptate cei de la CSM, justiția nu trebuie să fie un show, și dincolo de argumentele legate de drepturile oricărei persoane prezumat nevinovate până la decizia definitivă, există și riscurile de a distrage atenția de la mizele reale, respectiv de a genera o reacție de satisfacție și de demobilizare văzând căderea câtorva capete). Practic, la modul real, am trecut de la faza conștientizării și acceptării problemei la cea a înțelegerii ei. Să nu fie cu supărare și nici să nu se lase cu demobilizare, că nu e deloc lucru puțin. Dar nici suficient. La fel cum succesul DNA e doar o etapă de parcurs, nu schimbarea. Că dacă vreți un indicator, am mai spus asta, cu adevărat victorie va fi când procurorii anti-corupție vor sta mai mult în șomaj tehnic, din lipsă de lucru.
sursa: romaniacurata.ro
Comentariile sunt închise.