După Romeo şi Julieta, după Tristan şi Isolda, după Ahile şi Patrocle, încă un cuplu a intrat, distrus, în istorie: Victor Viorel şi Liviu.
Canicula face ravagii: înmoaie inimile mai iute decât înmoaie asfaltul. Tocurile amintirilor se înfig adânc în atrii şi ventricule, lăsând urme rotunde precum cele ale pungilor cu bule. “Plici!” – “Plici”, pliciuie înlăuntrul interimarului gândurile de prietenie non-facebook.
„În ultima perioadă, când asupra lui Victor politica a adunat nori grei, prietenul meu a început să dea semne de răceală. Sunt convins că presiunea în care a lucrat în ultima vreme l-a făcut să-şi piardă calmul şi echilibrul, iar acest nepreţuit prieten al meu mi-a creat impresia că, dintr-o dată, ne-am răcit”, ne scrie, fierbinte, Liviu (Dragnea), pe pagina sa de Facebook.
E limpede că îl chinuie dorul de prieten, şi remuşcarea, odată trezit din crâncena luptă cu instabilitatea fronturilor atmosferice la vârful PSD. E remarcabil crescendoul dramatic în exprimarea prăbuşirii temperaturii celor doi.
De la remarca “… prietenul meu a început să dea semne de răceală”, la aceea în care arată că “… acest nepreţuit prieten al meu mi-a creat impresia că, dintr-o dată, ne-am răcit”, autorul dramoletei ne deschide, “involuntar-subliminal”, perspectiva către înţelesul faptelor – mai întâi s-a răcit Viorel; apoi, spre sfârşitul frazei, s-au răcit amândoi.
Cu toate acestea, Liviu se autoflagelează, chinuit de propria-i vină, dezvoltând un tablou generos al vinilor prietenului său.
“E vina mea că acest lucru s-a întâmplat, fiindcă eu, fiind cu zece ani mai mare, ar fi trebuit să înţeleg mai repede decât am făcut-o. Am crezut că prietenii nu se lasă unul pe celălalt în nedumerire, că prietenii îşi telefonează oricât de grave ar fi împrejurările, că prietenii îşi cer unul altuia ajutorul la greu. Ei bine, fiindcă tânărul meu prieten a făcut câteva gesturi anapoda, pentru că a părăsit o vreme toate aceste reguli ale prieteniei, m-am grăbit să-i fac reproşuri în public. Aceste reproşuri erau izvorâte din îngrijorarea mea pentru situaţia partidului nostru, dar înţeleg acum că era mai bine să nu le fac”, se tânguie Liviu, punându-şi în cap cenuşă de beţişoare parfumate.
Inevitabil, pe la mijlocul melodramei, apar trimiteri la acuzaţia de “trădare”, care îl vizează personal, şi căreia-i răspunde gingaş, învăluind-o în mătasea vorbelor, ca-ntr-o gogoaşă.
“Am auzit cuvântul trădare, şi, probabil, îl voi mai auzi. Cei care mă cunosc ştiu că acest cuvânt, dacă a existat vreodată între noi doi, nu se referă la mine. Sânt un provincial sentimental, cu păcatele şi cu limitele lui, iar prietenia e o limita pe care m-am străduit mereu să n-o încalc”.
Pasajul este legat, fără modulaţie, de momentul slobozirii “săgeţii multiple”, veninoase, către omoplaţii celor care nu-l iubesc, şi care, foarte posibil – potrivit unei declaraţii a nepreţuitului prieten -, ar urma să-i ceară demisia.
“Am mai fost acuzat că am colaborat cu binomul. Orice ar însemna asta, vreau să precizez că am colaborat şi cu DNA, atunci când am fost anchetat, am colaborat şi cu instanţa, atunci când am fost judecat şi condamnat. N-am opus rezistenţă, am fost sincer, m-am comportat că un cetăţean responsabil şi acum, în timp ce aştept sentinţa de la Înalta Curte, vă asigur pe toţi că voi fi la fel de cooperant”.
Finalul e o aversă de duioşie şi un potop de lacrimă.
“Într-un partid şi în lupta politică, în general, sunt orgolii, sunt interese, sunt vanităţi şi sunt multe ocazii de a te simţi ofensat. N-am vrut să candidez la preşedinţia interimară a PSD pentru a regla conturi, ci, pur şi simplu, pentru că aşa am crezut că e mai bine pentru partid. Eu sunt aici, partidul nu pleacă nicăieri, sentinţa mea se apropie – totul, în ceea ce mă priveşte e la fel că înainte de a fi ales. Cei care vor veni după mine în fruntea PSD mă vor judeca după merit”. Am zis!
În sfârşit, ideea esenţială care se desprinde din “lucrarea” lui Liviu este nobilă şi înălţătoare.
“Prietenia mea pentru el este azi intactă. Îl asigur că, oricât de grea i-ar fi povara pe care a ales s-o poarte, eu o să-i stau mereu alături cu vorba şi cu fapta”.
Ei bine, de când a “spus” vorba asta, atât de frumos, nu-mi mai iese din cap figura autorului, stându-i alături lui Geoană, omul pe care l-a ajutat să ajungă „Preşedintele unei singure nopţi”.
sursa: gandul.info
Sper să-i stea mereu alături la pușcărie!