Grigore Cartianu | Cârja lui Ponta şi cârja tatălui meu

Taică-meu – fie-i ţărâna uşoară! – a umblat în cârje timp de 13 ani. Din 1978, când i-au fost amputate labele picioarelor (suferea de arterită), până în 1991, când a căzut la pat pentru multă vreme, paralizat de un atac cerebral.

În cei 13 ani a folosit mai multe perechi de cârje. Şi le confecţiona singur, din lemn de frasin, de salcâm sau de brad. Un prieten i le despica la gater, iar el le trăgea la rindea, le lustruia cu glaspapir şi le fixa în şuruburi.

Îşi îngrijea cârjele ca pe propriile picioare. Când merega la zidărie – pentru că el continua să ridice case, să zugrăvească odăi şi să repare sobe, luându-mă pe mine ca salahor sau ucenic -, ţinea cârjele alături de el, lângă ligheanul cu mortar şi la nevoie sus, pe schelă, ca să se deplaseze de colo-colo când lucrarea avansa.

Când mergea la heleşteie, să dea cu undiţa după un clean, o ştiucă sau un caras, îşi punea cârjele la umbră, să nu le ardă soarele, şi îşi dădea drumul pe fund, pe povârniş în jos, până la două palme de marginea apei.

Când se făcea adălmaşul, la sfârşitul vreunei lucrări, îşi fixa cârjele sub masă, luându-le parcă martore la noua lui ispravă de zidar.

Când aduna prune sau corcoduşe în grădină, îşi rezema cârjele de tulpina pomului şi se târa pe fund, sprijinindu-se în mâini, cu dexteritatea unui acrobat.

Când făcea cu căzănelul, sub acoperişul pe care se auzeau stropii ploilor reci de toamnă, îşi folosea cârja pentru a înteţi sau a domoli focul, aşa încât să iasă ţuica la timp şi s-o deguste şi el fără teama că o va lua borhotul la vale din cauza presiunii din alambic, şi tot cu cârja scormonea în jăratec după cartofii copţi ori întorcea porumbii-de-lapte de pe o parte pe alta…

Când era singur şi avea nevoie de lemne de foc, îşi făcea braţul cârlig şi apuca vreo câteva bucăţi de stejar uscat, iar cu cealaltă mână se proptea într-o cârjă, şi aşa ducea braţul de lemne în casă, la gura sobei.

Când stăteam în bătătura casei de la Brădiceni şi ne spunea poveşti din timpul războiului, cu nemţii care le dădeau ciocolată şi cu ruşii care le-au furat o oaie, ori din timpul milităriei sale aventuroase şi al şcolii de meserii de pe Valea Oltului, apuca o cârjă şi ne arăta cu ea direcţia, uite, acolo sus, la munte, m-am ascuns trei săptămâni, cu Jean al Băboaicii, în fânarul unei babe, când au trimis potera după noi să ne ducă în arestul garnizoanei.

Seara, înainte de culcare, ungea cârjele cu vaselină pe la încheieturi şi le punea la marginea patului, rezemate de perete, mulţumit că peste noapte nu are să le plouă.

În nopţile lungi de iarnă folosea o cârjă ca să împingă lemnele mai spre fundul sobei, ca să se coacă merele din cuptor şi să prindă aromă gutuile de pe brâul sobei.

Era maestru al deplasării cu cârjele. Şi le fixa la subţiori şi se proptea în ele, cu mâinile sale puternice de zidar, apoi îşi balansa corpul, ajutându-se de cioturile picioarelor. Ceea ce urma era magie curată: bătrânul prindea o viteză uluitoare, plutind parcă pe deasupra pământului şi dispărând în scurtă vreme după cotul uliţei, pe drumul spre heleşteie…

A folosit cârjele timp de 13 ani, ca unică posibilitate de deplasare prin hârtoapele uliţei, şi nu s-a smiorcăit vreodată că i-a rupt cineva cârja! Dacă vreuna a cedat, bătrânul a reparat-o ori a înlocuit-o cu alta, dar de plâns, nu s-a plâns niciodată. Şi-a purtat necazul şi suferinţa şi cârjele cu demnitate, niciodată cu resemnare.
E drept că nici n-a fost chemat vreodată la DNA…