Ceea ce se întâmplă acum în România este fără precedent. Sunt arestați miniștri, prim-miniștri (deocamdată doar foști), deputați, senatori, oameni de afaceri. Sunt arestați și cei care îi arestează: procurori, judecători, polițiști, șefi ai Poliției. Deocamdată numai „mascații” mai sunt în libertate, dar și ei ar putea ajunge după gratii.
În cele mai multe cazuri este vorba de hoție, în sensul larg al cuvântului. Numeroși oameni din România, inclusiv din înalta societate, fură. Nu ucid, nu violează, nu săvârșesc acte de terorism, ci fură. Cum s-a ajuns aici? Un străin ar putea crede că noi, românii, suntem ereditar hoți. Nu suntem. Numai că timp de patruzeci și cinci de ani, din 1944 până în 1989, am fost infirmizați de comunism, care a desființat și interzis proprietatea particulară. Totul aparținea tuturor, deci nimănui. În acea perioadă nu puteai să trăiești dacă nu furai. Hoția era o formă de supraviețuire.
În anii ’80 am ajuns într-un sat din Ardeal, la o întâlnire cu elevii, pe teme literare, iar după întâlnire directorul școlii, primarul și milițianul m-au plimbat prin sat cu o mașină, ca să îmi arate cât de frumoasă e așezarea lor. La un moment dat în fața noastră a apărut un camion plin până la refuz cu porumb, sub formă de știuleți depănușați. Doi bărbați aflați deasupra încărcăturii… aruncau brațe de știuleți în curțile pe lângă care treceau. Furau! Reprezentanții autorităților din mașina în care eram și eu s-au făcut negri și s-au uitat întrebător unul la altul: „Ce-o să zică tovarășul de la București?” Fiecare și-a intrat în rol:
− Ce lipsă de educație! a comentat directorul școlii.
− Arestează-i imediat! a strigat primarul la milițian.
− Îi arestez, să trăiți! a răspuns milițianul și a și deschis portiera ca să treacă la fapte.
Atunci am intervenit eu:
− Lăsați-i în pace, vă rog eu! Poate că n-au ce să dea la păsări…
Mare a fost bucuria celor din mașină aflând că gândesc ca ei. Pentru că și lor li se părea normal ca țăranii care muncesc în C.A.P., pe un pământ care fuseseră cândva al lor și de care fuseseră deposedați cu forța, să-și ia măcar o mică parte din recolta produsă cu mâinile lor. Furtul era atunci o victorie a bunului-simț. Un mod de a face suportabil un regim inuman.
Din cauza comunismului, hoția a devenit, în patruzeci și cinci de ani, de jos și până sus, de la țărani și până la la cei mai înalți demnitari, un mod de a fi. După căderea comunismului, s-a trăit multă vreme în același stil. Privatizarea proprietății de stat s-a făcut mai mult prin jaf decât prin procedee legale. A fost ceva care a semănat cu împărțirea pământurilor din Vestul Sălbatic. Culmea este că străinii din țări în care domnește legea au profitat și ei de situația confuză din România și și-au luat cu japca tot ce au putut lua.
Și acum, poftim, pe neașteptate cade ghilotina legii peste cei care fură! Este corect din punct de vedere juridic, dar incorect din punct de vedere istoric. Ar fi trebuit ca intrarea în legalitate SĂ FIE ANUNȚATĂ din timp, măcar cu un an înainte, iar anunțul − repetat zilnic, pe toate posturile de televiziune.
„Mai sunt 359 de zile până la pedepsirea drastică a hoției.”, „Mai sunt 175 de zile.”, „Mai sunt 10.”, „Mai sunt 3”, „mai este unaaa!”. Iar în ziua următoare – atunci și numai atunci − să se fi trecut la arestări.
Articol publicat în revista „Academia Cațavencu”
Comentariile sunt închise.