Cum reacționează clasa politică din România la noianul de schimbări internaționale, la reașezare a lumii, care este posibil să ne fi pus deja în fața celei mai mari provocări de securitate din ultimii 25 de ani?
În luna martie a anului 2011, publicam în revista 22 un articol ce se intitula Sfârșitul vacanței istorice. Ideile principale, în număr de două, reprezentau mai degrabă intuiții decât rezultatul unei analize, faptele fiind prea puțin relevante la vremea aceea.
Prima idee principală, în mod simbolic, a fost sintetizată în sintagma „sfârșitul vacanței“: sfârșitul anilor liniștiți, caracterizați de predictibilitate și stabilitate, de influența dominantă a Occidentului, ani scurși în intervalul 1990-2008. Prin războiul din Georgia din vara anului 2008 și prin criza economică globală începută în toamna aceluiași an, tranzitam într-o nouă etapă, una a incertitudinilor, a primatului forței militare și a interesului național, a sferelor de influență și logicii dominante a puterii. De la jocul de sumă pozitivă, caracteristic anilor 1990-2008, favorizat puternic de anii de prosperitate ai globalizării economice, involuam spre jocul de sumă zero, mai degrabă specific competiției geopolitice din timpul Războiului Rece.
A doua idee principală, dezvoltată din prima, construia o paralelă istorică cu anul 1940, an al falimentului național, al ultimatumului sovietic, al pierderii de teritorii și al incapacității clasei politice de a identifica din timp soluții la adevăratele probleme ale țării. Eram încă sub influența unor documente pe care Arhivele Naționale le publicaseră în vara anului 2010, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la tragicele evenimente din iunie 1940. Știu pe dinafară acea telegramă din noiembrie 1939, pe care un diplomat român o trimitea de la Paris la București. Din discuții cu cercuri diplomatice franceze și americane, acesta informa Bucureștiul asupra a două lucruri foarte grave. Că ar putea fi posibil un ultimatum al Moscovei la adresa Bucureștiului referitor la cedarea Basarabiei și, chiar mai grav decât atât, că sovieticii credeau că teritoriul dintre Prut și Nistru urma sa fie cedat fără luptă. Cu opt luni în avans, destoinicul diplomat român își făcea treaba și avertiza asupra catastrofei ce urma să vină și, mai ales, avertiza că deja sovieticii știau cum aveam să reacționăm. În finalul telegramei, diplomatul român sublinia că el și-a făcut datoria, spunând la toată lumea că România își va apăra teritoriul, cu arma în mână, împotriva oricui.
Cunoaştem ce s-a întâmplat. Sovieticii au avut dreptate, ne-au citit bine. Am cedat fără luptă. Am pierdut teritorii naționale. De ce? Pentru că, pe de o parte, după 1918, bucuroasă că a făcut România Mare, clasa politică a uitat sau nu a știut cum să facă România și mai bună, mai puternică militar, mai coerentă politic, mai integrată social sau național. Ca și astăzi, lacomă și uneori incompetentă, concentrându-se pe false probleme sau amenințări, clasa politică de atunci nu a avut vreme să reflecteze și să înțeleagă un alt sfârșit de vacanță. Ca și astăzi, criza economică din anii ‘30, combinată cu revizionismul unora, în special Hitler, și iredentismul altora au omorât formatul multilateral al Ligii Națiunilor, au readus în prim-planul istoriei politica de mare putere, omorând vacanța de după primul război mondial.
Paralelele istorice sunt parțiale și pot fi o capcană. Contextul internațional de astăzi este mult diferit, măcar prin apariția armelor nucleare. Dar anumite similitudini trebuie discutate pentru că ar fi stupid să repetăm istoria. Ca și atunci, vacanța de după sfârșitul Războiului Rece s-a încheiat. Ca și atunci, avem ca ingrediente o criză economică majoră, o revenire la politica de mare putere, revizionism și iredentism. Pe acest fond internațional complicat suprapunem o clasă politică învechită în rele, cam lacomă și nu de puține ori incompetentă, autistă față de toate marile transformări din sistemul internațional.
Articol complet publicat de Revista 22.