4 decembrie. 06.32. M-am trezit urlînd, plin de sudori. Sudorii au zis că le-a plăcut… Da’ ce-am, băi, nene, cu glumele astea de Adelu? A, da, de asta m-am trezit urlînd: visam că îmi comandasem un scaun mai mic la Palatul Victoria, cît să îmi încapă fix poponeața pentru ca, în caz de forță majoră (moțiune de cenzură, presiuni politice, manifestații de stradă) să nu pot fi extras din scaun, să fiu blocat fizic. Și, cum stăteam eu așa pe scaunul de premier, mulțumit că am găsit soluția să nu-l pierd, de niciunde apare Bombo. Nici nu m-a salutat, a apărut așa, brusc, acolo.
Mai întîi m-a privit lung, a mustrare. Tăcea și mă privea. Tăceam și eu. Secundele treceau și simțeam că încep să mă strîngă fesele în scaunul de premier, un firicel de transpirație mi se prelingea pe spate. Bombo, nimic. Tăcea și mă privea. Apoi, brusc, cu vocea aia a lui sîsîit-șuierată, a zis: “Nu-mi răspunzi la iesemies, eu îți scriu atît de des”. Wtf, mi-am zis în gînd, s-a scrîntit Adelu și dau să mă ridic. Fără efect. Scaunul de premier mă țintuia în spatele biroului de premier. Am făcut o nouă încercare. Iarăși nimic. În timpul ăsta, Bombo mă privea, iar, fix, fără să zică nimic. Începusem să transpir serios pe fese, udasem scaunul de premier care nu voia să-mi dea drumul. Mă împingeam în tălpi cu toată puterea, dar scaunul nimic, era de granit, de oțel, greu cît un munte. Gîfîiam de nervi și neputință și încercam să nu-l scap pe Bombo din ochi. Iar el mă țintuia și, fără nici un semn, a început să meargă încet spre mine. Mă zbăteam să scap din scaun, trăgeam de șezut, de brațele scaunului de premier, mă balansam înainte și înapoi. Nimic. Scaunul de premier era de neclintit. În cele din urmă, Bombo a ajuns la mine. Mi-a mai aruncat o ultimă privire, apoi s-a așezat în spatele meu și am simțit o palmă grea pe umeri. Mă agitam din ce în ce mai tare, încercam din răsputeri să urlu, să chem sepepiștii, să scap. Dar nici un sunet nu ieșea. Iar Bombo a început să mă mîngîie și să șuiere repetat în urechea mea stîngă: “iesemies, iesemies, iesemies…”. După care, a schimbat placa: “congres, congres, congres…”. Și, simultan, mi-a dat două palme peste ceafă. Atunci am urlat din rărunchi și… m-am trezit.
4 decembrie. 09.46. Ce dracu’ o însemna visu’ ăsta cu Adelu? De ce să-mi cînte? Cîntec? Știu: tre’ să-l sun pe Sturzu de la TSD, să-l chem să-mi cînte și poate găsesc o explicație.
sursa prisacariu.ro