Lăsați-ne să iertăm!

Tablou cu zei și fulgere.

Furioasă pe toată lumea, Monica Ridzi cere clemență unei justiții pe care n-o recunoaște. O numește ”o justiție profund dependentă”, formată din ”procurori și judecători care au abuzat” și au însăilat astfel condamnarea ei la închisoare, pe care fostul ministru o  consideră ”o mare eroare judiciară”.

La rîndu-i o victimă, Dan Diaconescu ne anunță cu mîinile încătușate că ”din acest moment, românii nu mai cred în justiție”. E furios și el. Și-și flutură deasupra capului brățările gloriei, cu gestul care l-a făcut pe jurnalistul Horațiu Peppine să observe că ”în România, cătuşele nu mai semnifică penitenţa, ci gloria persecutatului” (Deutsche Welle).

Pe televiziuni se derulează cererile Monicăi Ridzi și ale soțului său.

Mă sună Liviu Mihaiu. ”Chiar dacă ea nu-și înțelege vina, pe caz medical poate fi iertată. Cred că trebuie să avem, ca societate, o atitudine superioară”, spune el. Și întreabă: ”Voi ce credeți?”.

Păi, ce să credem? Vedem că noi, cei din libertate, ne punem probleme, avem dileme și îndemnăm la compasiune.

Sabina Fati a scris un text frumos în România liberă acum cîteva zile, despre riscul de a ne pierde umanitatea. Emil Hurezeanu a izbucnit omenește aseară la Digi24 împotriva exceselor DNA, amintindu-ne că “pe pămînt există înțelegere, clarificare, adevăr și iertare”. Dar cum poți să acorzi iertare cuiva care te disprețuiește, te atacă și te minimizează dincolo de al 12-lea ceas? Și care nu vrea iertare, ci răzbunare pe cei care l-au îndepărtat?! Uneori, ca să poți ierta, te ferești întîi de lovitură.

Întrebarea este: își doresc Dan Diaconescu și Monica Ridzi iertare?

Unul este condamnat pentru șantaj, iar celălalt pentru abuz în serviciu și ștergerea probelor infracțiunii. Au trecut ani de cînd sînt în instanțe și nu au recunoscut, niciodată, nimic. Dacă judecătorii lucrează la ordin, cum susține Ridzi, atunci în cazul ei 8 judecători din două instanțe au gîndit la ordin. Opt, nu unul!

”Inculpații au avut o atitudine constantă de negare a infracţiunilor imputate”, notează Înalta Curte în prima motivare a sentinței Monicăi Iacob Ridzi. ”Perseverență în infracțiuni”, ”încălcări grave ale legii” și un minister al sportului transformat ”într-un tablou infracţional dezolant al activităţilor infracţionale”. Despre asta vorbește justiția.

Despre ce vorbesc cei condamnați?

Într-una dintre interceptările din dosarul ”2 Mai”, Ridzi află că este înregistrată și folosește următoarea frază referitoare la viitoarele acțiuni ale MTS: “Să fim atenți cum cheltuim banii pentru alte acțiuni! La televizor se vede că profesorii nu au bani, pensionarii mor de foame și în spitale e dezastru. Să dăm bani doar la acțiuni sociale”. “Cum adică?”, întreabă un angajat MTS. “Să dăm bani la handicapați, la chestii care te apucă plânsu’, mila!“, explică Ridzi. Seamănă, nu-i așa, cu emoționanta campanie de azi de pe televiziuni?

Cînd a fost condamnată, prima instanță a explicat că o face pentru ca fostul parlamentar și ministru ”să se conformeze la valorile sociale”. Senzația e mai degrabă că mulți dintre cei care au probleme cu justiția, de la Udrea și pînă la DD, doresc ca noi să ne conformăm valorilor lor.

Aici nu discutăm despre rezolvarea situației medicale. Dacă o comisie medicală și, mai apoi, un judecător, ar decide că Monica Ridzi nu poate îndura detenția, nu cred că cineva ar avea ceva de comentat. Și dacă ar comenta, e treaba lui. Cruzimea nu e în fișa de post a justiției.

Dar, pînă atunci, ceea ce aflăm noi este că nici Ridzi, nici DD și nici Udrea n-au greșit cu absolut nimic. Dimpotrivă, cei de dincoace de gratii au greșit, e limpede! Infractorii, spune Ridzi, sînt procurorii care i-au falsificat stenogramele și s-au apucat să recunoască abia acum faptul că au acționat la comandă! Să nu trecem atît de ușor peste aceste afirmații. Dacă ele ar fi adevărate, se vor deschide procese penale împotriva magistraților!

Infractorii sînt, așadar, cei din SRI și din DNA, de vreme ce lucrează cu ordin extrajudiciar, după cum susține Udrea. Infractorii sînt judecătorii și infractorii morali sînt jurnaliștii care relatează despre cazuri. Au început avocații și politicienii care migrează dintr-un studio TV în celălalt să-i certe pe jurnaliști că își fac meseria! Și au dreptate, căci e limpede ca un cristal: pe banda de alergat inserată în celula lui Borcea galopează dreptatea, în timp ce infractorii sînt altundeva.

Am ajuns în situația redată într-o glumă în ultimul număr din ”Cațavencii”, care scrie că ”nu condamnații sînt închiși pe dinăuntru, ci noi sîntem încuiați pe dinafară”. Aceasta este senzația care te cuprinde dacă îi asculți. Nu ei au făcut ceva rău, ci societatea e de vină că, pentru a se apăra, folosind mijloace legale, a decis să-i țină departe o vreme pe acești oameni.

Același lucru l-am scris la vremea potrivită și despre felul în care Dan Voiculescu nu-și înțelege condamnarea și față de răul pe care A3 i-l produce. Se vede treaba că apostolii statului de drept sînt la fel de reticenți în a accepta decizia justiției ca și cei pe care-i acuzau că dau lovituri de stat.

Ca jurnaliști care și-au dedicat ultimii 6 ani din viață ocupîndu-ne de cazurile Ridzi și Gala Bute știm destul de bine cîte mișmașuri, cîte complicități și cîte combinații sînt încrustate acolo. Ni se pare o nebunie a unor zei mînioși să pretinzi că toți sînt vinovați, procurori, judecători, colegi din ministere, oameni de afaceri, primari, numai tu, niciodată, tu n-ai greșit deloc!

Văzîndu-i cum își afișează nu căința, ci, bun e Horațiu Peppine!, ”superbia unui patriot învins de duşmani”, te întrebi dacă iertare, libertate și viață vor ei. Nu cumva, ei cer în continuare să fie crezuți, admirați și slăviți?

Dacă mîine le dai drumul, se vor înfige să ne conducă din nou. După ce a fost trimisă în judecată, Ridzi s-a întors în Parlament pentru încă un mandat, iar acum strigă, și nu poți să nu te simți tulburat, că tot ce-și dorește e să stea cu copiii.

Refuzul  condamnării și al ideii că au greșit, oricît de puțin, exprimă mai mult decît o tactică de apărare sau de emoționare colectivă. E ca și cum ei vor să le interpretăm cazurile așa cum și le interpretează ei înșiși și, în general, să ne reducem înțelegerea lumii la numitorul comun al felului în care ei o înțeleg.

Dar nu e nimic nou, să nu fim ipocriți!

Mulți dintre ei așa au guvernat. Așa au trăit. Așa le-am permis, cei care am făcut-o, ca să fim sinceri pînă la capăt.Ca ziarist, îmi reproșez că n-am fost mai aspru pînă în 2009 cu Traian Băsescu, apoi mi-am făcut mai just treaba, pentru că de la el au învățat acești curteni politici că au mereu dreptate. Și că nu sînt datori să explice nimic.

În  lupta lor cu justiția, acuzații trădează sindromul celor care au mereu dreptate. Cînd ajungi să stăpînești tot, orice contrazicere îți activează un gol ontologic. Dacă nu controlezi, nu mai exiști.

Ridzi, Udrea, Bica sînt niște oameni care au ajuns la o asemenea putere asupra semenilor lor încît acum nu fac decît să mute patologia lui ”am mereu dreptate” în închisoare.

Imperfecți și convinși că nu avem mereu dreptate, tot noi le sîntem datori cu ceva. Cu rugămintea: tăceți un pic! Nu mai dați bani ”la chestii care te apucă plânsu’, mila!“ și nu mai folosiți nenorocitele de tactici de PR ale consilierilor că multe dintre ele v-au dus dincolo de gratii, în goana după imagine. Lăsați-ne să ne vindecăm un pic, să ne treacă, să ne iertăm pe noi înșine și, într-un fel sau altul, veți simți și voi iertarea!

E mai greu să ierți în zgomot de șenile cu breaking news. Și Dalai Lama are nevoie de liniște cînd meditează, darămite noi, minți încordate în căutarea compasiunii rătăcite.

Există, pe lume, erori judiciare. Dar adevărata eroare judiciară națională se petrecea în România atunci cînd erau judecați doar cei mici, iar cei mari scăpau fără judecată, precum acum 10 ani. Nu întindeți la infinit răbdarea oamenilor și amintiți-vă de 16 noiembrie 2014! Chiar dacă vouă vi se pare că în aceste zile vă auziți doar voi și partizanii ideilor voastre, că lumea vă plînge de milă, reflectați măcar un pic că poate nu aveți dreptate.

Undeva se adună nemulțumirea oamenilor care asistă la acest proces de victimizare, pentru că și ei au probleme, și ei au bunici și părinți în spitale, și ei tremură pentru locul lor de muncă și sînt supărați că educația copiilor lor e amenințată. Lăsați-ne să iertăm din inimă și nu cu televizorul la tîmplă!