Victor Ponta le cere jurnaliștilor bon fiscal pentru a le răspunde la întrebări. Păi să-i spună cineva că el e ăla care trebuie să prezinte bonul fiscal. Că el e cel plătit din banii noștri, pentru niște servicii de o calitate mai mult decât îndoielnică. Iar dacă el și/sau partidul lui au plătit ceva instituțiilor de presă, atunci la acele instituții de presă și la patronii lor să se rățoiască dacă îl ține și să le ceară bon fiscal și factură, deși știm prea bine că nu o va face, că pentru banii ăia nu s-au eliberat facturi și chitanțe, iar atunci când s-au eliberat, s-au eliberat către firme care și-au primit comisionul din diferite contracte publice ori pe a căror factură sunt trecute la rubrica obiectul plății ”legi cu dedicație”.
Alt (fost) premier, acum președinte de Senat, Călin Popescu Tăriceanu, s-a trezit și el să afirme că ”fiecare parlamentar consideră, individual, cum trebuie să voteze și nu ascultă ordine de la nimeni”. Nu zău? De parcă ne-am fi născut ieri să nu fi văzut, să nu fi aflat, să nu fi știut că nu există ședință de plen la Senat (ori la Camera Deputaților) în care să nu fie legi votate după degetul șefului de grup parlamentar. Și să i-o spună lui mutu că în cazul Șova s-a votat ”individual și fără ordin”. Ca și la Vosganian ori la Borbely. Cât despre ”nu ascultă ordine de la nimeni”, din nou ar fi cazul să-i spună cineva și lui Tăriceanu că nici el, nici colegii lui, de toate culorile, nu se află acolo de capul lor, că nu se reprezintă acolo pe ei înșiși, ci pe niște cetățeni care, da, au dreptul să le dea ordine, și ale căror ordine, da, trebuie să le îndeplinească.
Și mai sunt și cei de la ANAF. Care se plâng că nu ar fi chiar așa cum scrie presa. Că n-a fost amendată o bătrână care vindea urzici. Că n-a fost închisă o cofetărie pentru o diferență din casa de marcat de 1,5 lei. Că ”nu se ocupă cu astea” zic cei de la ANAF. De fapt, problema majoră nu e cu ce se ocupă ANAF, ci cu ce NU se ocupă, deși ar avea obligația să o facă. Nici vânzătorii din piață, nici micile restaurante, nici micile afaceri familiale nu sunt cele care fac gaură în buget – și tot ce se ”evazionează” eventual în astfel de cazuri sunt, de fapt, în marea lor majoritate, greșeli inerente pentru oricine are de-a face cu stufoasa și plina de interpretări legislație fiscală autohtonă. Scopul inspectorilor în asemenea situații nu ar trebui să fie punerea pe butuci a micilor afaceri (concurând la capitolul ăsta cu celebrul forfetar Pogea), ci să-i ajute să completeze actele cu pricina legal. Trebuie să fii spălat bine pe neuroni să nu observi că NU patronii unor astfel de afaceri au 4×4 la scară, vilă placată cu marmură, ceasuri la mână cât venitul minim al unei familii pe zece ani, nu postează pe Facebook fotografii din concediile din Dubai și alte asemenea minunății pe care și le permit, dar nicicum nu le-ar putea justifica atunci când sunt luați la întrebări detaliate. Înainte să dau nas în nas cu o hoardă de inspectori ANAF în piața de cartier de unde cumpăr ridichi și leurdă (oare știu stimabilii de la ANAF că pentru leurdă n-ai cum să ai certificat de producător, că se produce singură, în pădure) și înainte să citesc comunicate de presă care să dezmintă amendarea bătrânei cu urzici, m-aș bucura să citesc un raport al ANAF despre modalitățile prin care mari investitori străini sifonează taxele grație schemelor cu căsuțe poștale și propuneri legislative care să oprească hemoragia asta. Că ne spune chiar FMI că cele mai mari investiții în România sunt făcute de firme olandeze, dar exceptând niște producători de bere, de lactate și niște bănci (nu dintre cele mai mari), singura legătură a celorlalte companii cu Olanda sunt niște reglementări care le permit să plătească taxele în Barbados, unde sunt egale cu chiria pe care o achită pentru căsuța poștală pe care o au acolo. Și nu aș mai vrea să văd cum fiscul se întinde după niște lei din procentele în plus la taxarea drepturilor de autor (altă mizerie la care s-a dat startul în perioada Boc și pe care vrea să o definitiveze Ponta), câtă vreme lași să-ți zboare printre degete milioane de euro din schemele cu căsuțe poștale ori nu ești în stare să pui lacăt pe vila unui excursionist de Dubai al cărui singur merit e că, la un moment dat, a condus o echipă de lipitori de afișe în campaniile electorale.
Măi, nu știu cum a tunat și i-a adunat Dumnezeu pe toți nesimțiții ăștia în fruntea țării și a instituțiilor publice. Dar știu că există o singură soluție să-i mai rărim. În stradă. Că ce e prea mult e prea mult.
sursa: romaniacurata.ro
Comentariile sunt închise.