Absolut jenibil modul în care o serie de aleşi s-au milogit de colegii lor parlamentari să nu le ridice imunitatea.
Să vii la tribuna forului legislativ al ţării noastre şi să vorbeşti despre nevinovăţie şi principii ale Justiţiei când, de fapt, nimeni nu te trimite încă la puşcărie, fiind vorba doar despre un vot care te reaşează pe tine, Alesule, între ceilalţi pământeni, şi despre un vot care va permite magistraţilor să stabilească dacă eşti vinovat sau nu, asta chiar frizează cabotinismul actorilor de telenovele.
Personal, n-am înţeles de ce ar trebui să-i fie cuiva milă de un senator sau de un deputat căruia i se ridică imunitatea.
Aşa jalnică este starea mea de cetăţean fără imunitate, încât ar trebui să-l bocesc pe cel care se va coborî la aceeaşi condiţie cu mine ca să poată fi cercetat?
Marţi, după alegerile de duminică şi după salva lui Ponta de luni, la Camera Deputaţilor s-a dat un vot aproape unanim pentru aruncarea la gunoi a amnistiei. Unii au numit-o Marţea Albă, dar mie mi s-a părut cam grăbită exuberanţa.
Apoi, am văzut votul de miercuri din Senat pentru ridicarea imunităţilor unor domni şi doamne senatoare şi m-am dumirit… A fost la limită şi, cu fiecare zi ce trece, loviţii votului anti-corupţie de duminică îşi revin, se dezmeticesc, îşi reperează interesele obscure.
Sunt tot ei, cei din Marţea Neagră, cei care au votat aproape cu unanimitate şi în Marţea Albă, dar asta doar pentru că adaptarea este scrisă în ADN-ul lor de politician. Dacă până la finalul săptămânii se mai cere ridicarea unei imunităţi, s-ar putea ca asta să nu mai treacă de camerele parlamentului.
Să nu ne culcăm pe o ureche, spiritul anti-corupţie, dovedit de populaţie la vot, nu va fi împărtăşit prea curând de politicieni. Cel puţin, nu de toţi, iar dacă DNA-ul a supravieţuit acestor alegeri, asta nu înseamnă, totuşi, că DNA-ul a învins şi corupţia.
Avem poate un singur motiv de optimism – tot ceea ce ni s-a schimbat este perspectiva.