O veste trista pentru Dan Voiculescu

Scriam săptămâna trecută că nu pot anticipa dacă magistraţii care îl judecă pe Dan Voiculescu vor admite solicitarea de a i se schimba încadrarea juridică a faptei din „spălare de bani” în „tăinuire”, avantajul imediat fiind acela că tăinuirea e deja prescrisă. Între timp, am citit ceva lucrări de-ale judecătoarei care conduce completul de judecată şi pot încerca măcar un ghici. DE ACELASI AUTOR Amnezia domnului Voiculescu: a fost judecat şi pentru infracţiunea pre… Demnitate şi onoare. Cu vorbele altora Scrisoare din închisoare Nu mi-aş fi închipuit niciodată că o infracţiune definită prin câteva vorbe sau prin câteva fraze poate atrage atâtea zeci de pagini de comentarii, explicaţii şi interpretări. Judecătoarea Camelia Bogdan a scris două consistente lucrări în care face diferenţa de nuanţă între „spălarea de bani” şi „tăinuire”, lucrări care ulterior au fost încorporate şi în teza sa de doctorat. Pentru un neofit ca mine, modul cum sunt definite cele două infracţiuni sună al naibii de asemănător*, aşa încât, la o primă vedere, solicitarea avocaţilor lui Dan Voiculescu mi s-a părut îndreptăţită şi cu şanse egale de a fi acceptată sau respinsă. Ambele sunt infracţiuni consecutive, adică trebuie să fi fost precedate de o infracţiune principală, aşa numita infracţiune-predicat, cea care a şi generat bunurile ce trebuie tăinuite, respectiv spălate. Însă asemănările se opresc cam aici. Restul sunt deosebiri şi sunt amplu explicate de judecătoarea Bogdan. Teza cheie pe care o afirmă judecătoarea Bogdan, în acord cu toată doctrina şi jurisprudenţa, este aceea că cel care comite fapta de tăinuire nu poate fi niciodată şi autor al infracţiunii-predicat sau participant la aceasta. Cu alte cuvinte, tănuitorul lucrează întotdeauna pentru un infractor care nu poate fi chiar el însuşi. În schimb, lucrurile stau cu totul altfel în cazul spălării de bani. Fiind o infracţiune mult mai sofisticată, modul în care e definită este mult mai complex şi are vocaţia de a acoperi toate situaţiile imaginabile care pot apărea în practică. Din acest motiv, există situaţii în care cel care spală bani poate fi şi autor sau participant la infracţiunea principală, care a generat respectivii bani. Scrie judecătoarea Bogdan: „De altfel, cel mai frecvent, autorul infracţiunii principale se preocupă de ascunderea, de reciclarea produselor obţinute din infracţiune. Numai în cazuri mai complexe recurge la persoane intermediare”. Se pune aşadar întrebarea dacă Dan Voiculescu a participat sau nu la infracţiunea principală în cazul privatizării Institutului de Cercetări Alimentare, infracţiune care constă în însuşi modul în care a fost făcută privatizarea. Sentinţa din prima instanţă spune că da: folosind poziţia sa politică, i-a determinat pe ceilalţi făptaşi să subevalueze active, să comită falsuri, să trucheze licitaţia, să comită abuz în serviciu în aşa fel încât firma Grivco, aparţinând lui Dan Voiculescu, să cumpere cu doar 100.000 de euro acţiuni ce acopereau un patrimoniu de aproape 8 milioane de euro. Dar tot prima sentinţă a constatat că această faptă comisă de Dan Voiculescu, deşi atestată ca infracţiune, s-a prescris. Mai rămâne în picioare acuzaţia de spălare de bani pentru un bun generat de o infracţiune prescrisă? Judecătoarea Camelia Bogdan susţine că da. Ea consideră că spălarea de bani subzistă ca infracţiune autonomă chiar dacă infracţiunea-predicat a fost graţiată, amnistiată sau s-a prescris. După transferul acţiunilor ICA la Grivco prin procesul de privatizare, s-au mai întâmplat următoarele lucruri: deşi avea fonduri, Grivco a împrumutat de la persoana fizică Dan Voiculescu bani ca să plătească datoriile ICA, aşa cum se angajase în contractul de privatizare. Creditul a fost acordat pentru numai două luni, iar dacă nu era rambursat la termen, Voiculescu primea, în nume personal, 70 la sută din ICA. Şi aşa cum era de aşteptat, creditul nu a fost acordat la termen. Apoi Voiculescu a mai căpătat 22 de procente, prin două majorări de capital, ajungând la 92 la sută. În total, prin aceste operaţiuni (împrumutul şi cele două majorări de capital), Voiculescu a investit 1,5 milioane de euro şi a primit un patrimoniu de aproape 8 milioane de euro. După care acest pachet de acţiuni l-a donat, în părţi egale, celor două fiice ale sale. Procurorii şi prima instanţă au considerat aceste operaţiuni succesive drept spălare de bani, având menirea să ascundă provenienţa infracţională a acestui patrimoniu. Într-una dintre lucrările sale, judecătoarea Camelia Bogdan oferă următoarea schemă clasică de spălare de bani. O persoană are un miliard de lei obţinut dintr-o infracţiune. Cumpără o casă cu două miliarde, dar plăteşte cu acte doar un miliard, iar celălalt miliard, obţinut din infracţiune, îl dă la negru vânzătorului. Apoi mai pune un miliard ca să renoveze casa şi o revinde – oficial, nu la negru – cu trei miliarde. Infractorul justifică astfel cu act de vânzare cumpărare autentic cele trei miliarde primite, în care e inclus şi miliardul obţinut din infracţiune, acesta din urmă fiind astfel spălat.

Citeste mai multe pe blogul lui Liviu Avram gazduit de adevarul.ro