Invitat intr-o emisiune tv, filosoful Gabriel Liiceanu critica actuala clasa politica si atrage atentia asupra unui cuvant folosit in anii 50`: tradatori. „Sunt regrupati si organizati la nivelul vietii politice si economice. E foarte greu sa convingi oameni care au trait 40 de ani ca posesori ai unor privilegii sa renunte la ele peste noapte. A fost o trecere a puterii de la esalonul unu la esalonul doi. Ceea ce se petrece e o prelungire a puterii de dinainte de comunism. Sigur ca acum traim in alt set de valori, intr-o alta deschidere a libertatii, circulam liber, vorbim liber. Nu s-a schimbat nimic la nivelul personajelor, dar nu al structurilor care s-au creat. Istoria a lucrat.
Ne doare insa cand ii vedem pe acesti oameni reinstalandu-se, avand cinism, spunand lucruri naucitoare ca: «Ne doare in cot de Europa!“. Cand incep sa apara iar lozinci ca: «Sa ne unim impotriva tradatorilor!…“. Cuvantul «tradatori» functiona prin anii `50. Ideea ca el poate sa apara astazi in limbajul politic este foarte grava.”
[jwplayer config=”600×394″ mediaid=”28022″]
Directorul Editurii Humanitas este de parere ca „noi nu putem opera cu viitorul. Putem doar sa constientizam unde suntem si sa speram ca luciditatea unei boli poate sa insemne si inceputul vindecarii ei. Un bolnav are doua sanse: ori merge la medic, si in cazul nostru medicul este istoricul, care-i spune: «arati asa pentru ca…“. Si pacientul are doua sanse: poate sa spuna – «Multumesc ca mi-ai spus care-i boala, hai sa vedem cum o putem trata!»; sau poate sa spuna – «Eu, bolnav? Nici o clipa!…“, se supara si isi omoara medicul.
Exista o metafora culturala celebra a bolnavului care-si omoara medicul pentru ca nu suporta duritatea diagnosticului. Generatiile tinere pot sa spuna: «A, daca asa arata tara mea si punctele bolnave sunt astea, am sa incerc sa ma vindec, sa lucrez in aceasta directie!». Sigur ca mai sunt si altii care aleg sa plece in alta parte, in alta directie. Important este ce fac cei care raman.”
Rememorand momentul 30 decembrie 1989, cand a scris celebrul sau „Apel catre lichele”, Liiceanu a spus ca atunci textul sau a fost descifrat gresit iar acum este, poate, mai actual ca niciodata. Aparitia lui a fost dictata de faptul ca trebuia sa se adreseze publicului, pentru prima oara in viata sa, la o emisiune de televiziune:
„Am scris textul acela pe la 2 noaptea pentru ca a doua zi eram invitat la o emisiune, la TVR, impreuna cu alti intelectuali de formatie umanista: Plesu, Paler, Doinas si Haulica. Era prima oara in viata mea cand apaream la televiziune. Inainte de revolutie un om ca mine nu putea calca in televiziune. Iar acum nu stiam cum arata publicul caruia ma adresez, doar ca se numeste poporul roman.
Ce aveam eu de spus, cu viata mea, cu formatia mea si cu capacitatea mea de a rosti niste vorbe. Si care erau vorbele alea? Si atunci mi-am imaginat ca ma adresez unei comunitati, unor oameni, milioane de oameni care au trait, toti, aceeasi experienta. Deci publicul era unul a carui viata fusese facuta pulbere de regimul comunist. Eram toti victimele istoriei. Si mi-am zis ca trebuie sa ma adresez celor care ne ameninta acum ca, schimbandu-si pur si simplu camasa, intorcand haina pe dos, cum se spune, nu vor da socoteala nimanui.
Trebuie atrasa atentia oamenilor, mi-am zis, sa nu se pomeneasca cu aceiasi arhitecti ai nelibertatii lor. Si asa m-am adresat celor care puteau perpetua raul istoric. Asta a fost singurul mesaj. Nu era nimic violent in vorbele respective.”
Interviul va putea fi vazut sambata, 22 decembrie, de la ora 20.10, in emisiunea „Conversatii esentiale“, realizata de Iuliana Ciugulea pe postul Digi24.
