Pe 17 octombrie 2012, Arena Națională a fost scena unui ritual de trecere: îngroparea tradiției ultimului partid istoric și primirea PNL într-un PSD mai mare numit USL.
Alexandru Gussi
Intrarea în campania electorală s-a făcut în forță. Înțelegem din discursul lui Crin Antonescu de pe Arena Națională că aceasta a și fost intenția USL: „o mișcare de forță“. „Forța rațiunii“ era sloganul prezent pe afișele PNL din 1990. „Forța lipsei de rațiune“ ar putea fi sloganul din 2012. Dar nu se va întâmpla asta pentru că PNL nu mai are afișe cu siglă proprie, PNL pare a fi căzut definitiv în brațele largi ale PSD. Demonstrația de forță de pe stadion este bomboana de pe o colivă pregătită de mai mult timp.
Nu vorbesc aici despre o alianță politică sau guvernamentală, calitatea unor candidați comuni sau adoptarea lui George Becali. Nu este vorba despre toate acestea, pentru că PNL în istoria lui postcomunistă le cam făcuse deja pe toate. E momentul să ne reamintim succesiunea de mici trădări de sine sau ale altora. De la gesturile stranii ale lui Câmpeanu din 1992 până la ruperea CDR, de la epurarea unor foști șefi de partid care contribuiseră decisiv la reunificarea partidului până la ruperea Alianței D.A. (ce recidivă semnificativă!) și, mai ales, promovarea unor politici populiste, cum a fost creșterea pensiilor din 2007-2008 și creșterea numărului de bugetari în aceeași perioadă. Când Mariana Câmpeanu ajungea una dintre principalele voci și unul dintre principalii miniștri ai liberalilor, devenea deja imposibil să distingi între PNL și partea cea mai socialist-iliesciană a PSD.
Există însă o diferență majoră între toți acești pași pe lângă drum și ce se întâmplă de când PNL guvernează alături de PSD. În 2012, chiar drumul, identitatea PNL, tradiția renăscută cu greu în 1990 nu se mai văd. Toți pașii greșiți se manifestau în cadrul unei tradiții. Ignorată, deformată, dar vie măcar prin faptul că era asumată retoric, iar această asumare era acceptată de alegători. Călin Popescu-Tăriceanu a fost simbolul acestor trădări pudice, care, prin ipocrizia lor, mai lăsau totuși o șansă ca acel cadru secular al tradiției național-liberale să supraviețuiască. Era cel mult o moarte clinică, în care posibilitatea revenirii la viață nu putea fi exclusă.
Astfel, crearea USL a fost coerentă cu evoluția postcomunistă a PNL. Liberalii puteau invoca o tradiție istorică necomunistă și o apartenență europeană greu de digerat de PSD. Îmbrățișarea putea, în principiu, să nu ducă la confuzie identitară. PNL și PSD au la fel de multă nevoie unul de altul pentru a-și asigura guvernarea. Dar acest logic mariaj din interes s-a transformat, pe parcursul anului 2012, într-o adevărată pasiune, PNL abandonând cu voluptate tot ce îl mai diferenția de PSD. De fapt, liderii liberali au încercat să fie mai „tari“ ca cei ai PSD la toate capitolele. Așa au ajuns „liberalii“ să fie de multe ori mai pesediști decât pesediștii, mai naționaliști decât naționaliștii, mai populiști decât populiștii.
La Crin Antonescu, spre deosebire de Călin Popescu-Tăriceanu, nu mai există nicio urmă de conștiință a trădării tradiției, nu mai există acea ipocrizie care este omagiul viciului făcut virtuții. Virtutea liberală nu mai există, a fost desființată, pentru că atât discursurile majorității covârșitoare a liderilor liberali, începând cu președintele lor, cât și acțiunile acestora ne arată că pur și simplu nu mai recunosc cadrul dat de cultura politică național-liberală. Dar PNL rămâne un partid în ofensivă, care și-a mărit numărul de aleși locali și își va spori numărul de parlamentari. A ajuns la guvernare și probabil va mai rămâne destul timp acolo. Dar tocmai acest succes obținut prin ignorarea completă a tradiției liberale condamnă aceasta la irelevanță.
Andrei Chiliman l-a acuzat pe Crin Antonescu că ar fi „o copie mai puțin reușită“ a lui Traian Băsescu. Iar această observație are partea ei de adevăr, care este aceea de a ne arăta din interiorul partidului tipul de strategie al PNL-Antonescu. Practic, PNL este în concurență cu toată lumea: cu PSD în interiorul USL, cu PDL și chiar cu PP-DD în afara USL. Dar își manifestă dorința de a fi mai bun prin preluarea caracteristicilor celor pe care îi concurează. Și cum concurează cu toți ceilalți, ceea ce este normal pentru orice partid, preia caracteristicile sau caricatura caracteristicilor celorlalte formațiuni politice. În PNL e loc pentru toată lumea: Becali și intelectuali, Sorin Roșca Stănescu și anticomuniști, Ciorbea și Roman, oameni de dreapta și de stânga etc. Nu voi prezenta aici lista celor care au intrat în ultimul moment în partid. Ar risca să pară o listă neagră. Putem numai observa faptul că deschiderea PNL nu a fost către societatea civilă, ci către platourile de televiziune.
Această împrăștiere aruncă în irelevanță nu numai tradiția național-liberalilor, ci și orice coerență identitară a actualului PNL. Paradoxal, însă renunțarea la ancora identitară este ea însăși o identitate și ne aduce aminte de discursul Frontului Salvării Naționale, care, la începutul lui 1990, combina dorința de a include pe toată lumea cu reticența de a fi judecat pe baza unei doctrine sau tradiții. FSN își reprima propria tradiție, dar efectul exterior era agresivitatea față de orice tradiție democratică, agresivitatea față de victimele PCR și față de partidele istorice.
Nu vorbim aici de o întoarcere în timp, ci de supraviețuirea unei trăsături a culturii politice a fostului partid unic pe care PNL o îmbrățișează azi, după ce a fost victima ei ieri. Idealul PNL-Antonescu este să fie și el un partid-stat, cum mult timp a fost partidul lui Ion Iliescu. Dar titularul acestei poziții este și rămâne PSD, chiar dacă și PDL a fost sedus un timp de ideea că îi poate prelua locul. Astfel, PNL-Antonescu, încercând să-i imite pe toți, de fapt seamănă din ce în ce mai tare cu PSD cu care s-a aliat și cu care, iată, tinde acum să se confunde.
Deși multora poate părea exagerat, faptul că înfrățirea PNL-PSD se face întru cultura politică a fostului partid unic este susținut atât de noua cultură instituțională a PNL, cât și de dimensiunea ideologică a discursului său. Principala caracteristică a culturii instituționale a actualului PNL este aceea de a utiliza mecanismul epurării. Astfel, opoziția internă este fie eliminată definitiv, fie condamnată la neputință. Aceasta este și una dintre caracteristicile cele mai importante ale partidelor unice. În PNL, epurarea a funcționat în 2006 împotriva celor acuzați că sunt prea aproape de Traian Băsescu. Dar nu era clar dacă era vorba de un moment excepțional, justificat în diverse feluri, sau era noul mecanism de funcționare a partidului. Atitudinea de săptămâna trecută a președintelui Crin Antonescu, care a acuzat „trădătorii“ din interior, ne face să credem că epurarea s-a instituționalizat în PNL.
Dar aceasta poate că nu ar fi decât o interpretare parțială, dacă nu am privi și consecvența cu care, la nivel discursiv, liderii PNL se înscriu în continuitatea principalei dimensiuni ideologice a PCR-ului din anii 1980 și ai patrulaterului roșu (PDSR-PRM-PSM-PUNR) din anii 1990: naționalismul. Naționalismul de operetă și antioccidentalismul de paradă al liberalilor de azi sunt departe de a fi anecdotice, contribuind la trezirea unui irațional și durabil curent antieuropean.
În actualul context, e bine să ne aducem aminte că una dintre marile probleme ale anilor 1990 a fost incapacitatea partidului lui Ion Iliescu de a construi o barieră între el și extremiști. Guvernul Văcăroiu edita un cotidian, Vocea României, a cărui orientare era nostalgic-naționalistă, similară cu aceea a PRM. Mai târziu, în opoziție, PRM și PDSR se întreceau în mesaje naționaliste și în a încuraja minerii să doboare prin forță puterea de atunci. Abia după 2001, în perspectiva integrării euroatlantice, PSD se va demarca de curentul național-comunist, iar acest lucru a fost simbolizat de crearea Comisiei Prezidențiale Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România.
Azi, PNL se arată mai interesat ca PSD să treacă peste orice tabuuri, iar USL, în general, se antrenează în arta provocării. De ce era nevoie de demonstrația „de forță“ de pe stadionul național? De ce o coaliție care guvernează și care se îndreaptă spre o victorie în alegeri are nevoie să încoloneze autocarele către un stadion? De ce locul care simbolizează atât de bine cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu a trebuit să fie scena unei false lansări, dar al unei adevărate contramanifestații? La întrebările acestea nu putem răspunde decât dacă ne referim la reperele, valorile și limitele democratizării culturii politice a elitei care guvernează România de 22 de ani. Ne-au făcut să credem că se pot converti la democrație, dar au arătat că vor să convertească democrația la practicile partidului-stat.
Pe 17 octombrie 2012, Arena Națională a fost scena unui ritual de trecere: îngroparea tradiției ultimului partid istoric și primirea PNL într-un PSD mai mare numit USL și care, pe lângă puterea de la nivel local și central, pe lângă majorități la referendum și la alegerile ce vin, pe lângă televiziuni, avea nevoie și de mase. Masele reprezentând „întregul popor“. Cu viclenia-i caracteristică, Ion Iliescu a apărat politica pe stadion cu argumentul că „Ceaușescu nu avea nevoie de campanie electorală“. Deși, ca un specialist al propagandei comuniste ce dintotdeauna a fost, știe că masele fac istoria, chiar dacă nu știu ce istorie fac. Probabil a vrut să-și ascundă satisfacția că, pe căi ocolite, istoria îi dă dreptate. Cultura politico-instituțională pe care el o apăra, deși părea epuizată în 1989, a știut să se reinventeze și să supraviețuiască mai bine decât cea, odinioară eroică, a partidelor istorice. Chiar că merita un stadion național pentru a sărbători așa ceva.
– opinie publicată și în Revista 22 –
Examinarea cererilor de aderare a Romaniei si Bulgariei la spatiul Schengen a fost amanata pentru martie 2013, din cauza unei incertitudini cu privire la capacitatea autoritatilor din cele doua tari de a-si respecta obligatiile, au declarat miercuri surse diplomatice la Bruxelles, citate de AFP. Problema aderarii „se va readuce in discutie in martie 2013, dar acest lucru nu inseamna ca va fi luata o decizie”, a insistat unul dintre diplomatii europeni. In perioada respectiva, reuniunile ministeriale ale UE vor fi prezidate de Irlanda.
