Este doar povestea unui om ca oricare altul, poveste care prin simplitatea ei are ceva de ordinul extraordinarului: curajul de a o lua de la capăt. Mulţi au trecut prin aceeaşi experienţă şi mulţi îşi vor găsi paşii pe aceleaşi urme lăsate de el.

Iulian s-a întors în ţara lui după unsprezece ani de viaţă trăită în Italia, departe de familie, de prieteni, de oraşul său natal Râmnicu Sărat. În 1996 pe vremea când avea doar 21 de ani şi era deja căsătorit, şi-a pus speranţele într-un rucsac şi a plecat în Italia, la îndemnul unor prieteni din adolescenţă care deja îşi găsiseră un rost printre străini, pentru o viaţă mai bună şi o stabilitate economică.

Prin strădania familiei şi a câtorva prieteni a reuşit să încropească banii de drum şi o viză turistică, valabilă doar pentru câteva luni, cum era pe-atunci, aşa cum mulţi dintre noi ştim. Odată ajuns, munca promisă la pădure i-a fost încredinţată, iar ca primă experienţă, foarte mult apreciată.

Promiscuitatea şi clandestinitatea nu erau de partea lui, aşadar nicio muncă nu ar fi putut dura. Pe de o parte frica angajatorilor de a-l ţine fără acte în regulă, pe de o parte dorinţa lui Iulian de a încerca şi a găsi munca ce i-ar fi dat satisfacţii în adevăratul sens al cuvântului.

De la pădure, într-un restaurant pizzerie, de la restaurant într-o firmă agricolă, până când într-o bună zi i s-a propus să lucreze într-un şantier. Harnic şi fără prejudicii, Iulian a fost notat de mai marii lui, şi i s-a propus să lucreze în echipa de amenajări interioare şi restaurări de case antice, acolo unde atenţia pentru detaliu şi minuţiozitatea sunt importante şi răsplătite ca atare.

Cu timpul a sosit şi un contract de muncă adevărat şi mult doritul document:“permesso di soggiorno per motivi di lavoro”. “Am lucrat zece ani în această firmă, sincer nu-mi lipsea nimic, mă simţeam în sfârşit realizat şi în primul rând făceam o muncă ce-mi plăcea şi-mi dădea satisfacţii. În sfârşit mă simţeam bine în Italia, mi-am făcut mulţi prieteni în acea perioadă, cu mulţi dintre ei sunt în legătură şi astăzi. Italieni şi români. Nu m-am simit niciodată un străin printre străini.”, ne-a povestit Iulian.

Mulţi dintre noi consideră că adaptarea într-o ţară străină nu este uşoară. Ca să treci mai uşor peste acest prag trebuie să te dai după oameni, să fii dotat de o margine de toleranţă destul de ridicată, să fii indulgent şi să renunţi la multe dintre principiile şi obiceiurile avute anterior.

”Tu cum de-ai adaptat?”, l-am întrebat eu. “În primul rând, acum că aveam acte în regulă, am putut să-mi aduc soţia lângă mine, am reuşit în sfârşit să reintegrez familia prin 1998. I-am găsit şi ei o slujbă, aşadar împreună ne-a fost mai uşor. Ne-am făcut chiar mai mulţi prieteni, împreună fiind. Ieşeam cu prietenii familişti la o bere, la o pizza, îi invitam la noi acasă la un grătar de mici făcuţi în casă iar ei ne invitau la ei la o lasagne sau la o pastă tradiţională. Ca să zic aşa, ne-am unit mai întâi culturile culinare, noi apreciam bucătăria italienească iar ei apreciau sarmalele şi mai ales micii noştri româneşti. Cu ţuică înainte de masă nu prea ne înţelegeam, aşadar până la urmă ne-au convins că este mai salutar să o bem după.” mi-a spune Iulian, zâmbind.

”Când au început să apară primele semne nostalgice şi dorinţa de a te întoarce definitiv în patrie?”, am insistat eu. “După trei ani ce mi-am adus soţia lângă mine, s-a născut fetiţă noastră, Alessandra. A început grădiniţa în Italia şi chiar înainte de vârsta începerii şcolii, am hotărât să ne întoarcem în România. În primul rând pentru faptul că doream să înveţe bine limba română şi un pic pentru faptul că ne era frică să-şi piardă identitatea, aşa cum avertizam deja noi. Aveam momente în care nu ne simţeam nici români, nici italieni.

În al doilea rând, situaţia economică a Italiei începuse deja să dea semne de slăbiciune: serviciile erau cât mai greu de menţinut, cererea de piaţă din ce în ce mai mică, motiv pentru care deseori eram nevoit să stau acasă fără plată. Ne-am aşezat la masă, şi punând cărţile pe faţă, cu hârtia şi creionul în mână, aşa ca la şcoală, am pus de o parte pro şi de altă contra. Deja aveam o meserie bună în mână şi câţiva bănuţi de-o parte că să-mi pot înfiinţa firma mea de amenajări interioare, dar de dată asta la mine acasă, în ţară mea, aproape de părinţi şi de toţi cei dragi.

Odată ajuns în ţară, am început deci să continui ceea ce învăţasem de-a lungul anilor. Am avut norocul să învăţ o meserie de la meşteri şi meseriaşi care aparţin unui popor recunoscut în toată lumea ca fiind cel mai atent la detalii atunci când este vorba de construcţii edile. Mulţi trebuie să urmeze o facultate că să poată deveni medici sau avocaţi, studiile mele au fost făcute direct în câmpul muncii – am luat totul că pe o şcoală, mai ales atunci când plata era mai mică decât efortul, am considerat totul o experienţă şi mai ales un pas spre împlinirea mea personală.”

”Ce ne poţi poveşti despre Iulian Duţulescu de astăzi?”. “În 2007 m-am întors în țară definitiv. Astăzi mă simt un om împlinit şi respectat, sunt bărbatul care pune pâinea pe masă, ca să citez o vorba românească. Am doi copii minunaţi şi o soţie care se ocupă doar de ei. Mi-am înfiinţat în Râmnicu Sărat firma mult dorită, dându-i numele după numele fiilor mei, Aless Cris Gips srl şi mă ocup de ceea ce ştiu eu să fac cel mai bine: amenajări interioare. L-am antrenat în afacere şi pe cumnatul meu Adrian, care cu timpul a devenit mâna mea cea dreaptă şi care la rândul lui a urmat cam aceiaşi paşi ca şi mine în Italia. Acum avem lucrări în zona noastră, în judeţul Buzău dar ne chiamă şi la Craiova, la Bucureşti, la Galaţi. Când e vorba de lucru, nu îndărătnicim la nimic.”

”În afară de meserie, ce alte învăţăminte ai adus cu ţine în ţară?”. “Am învăţat că un lucru nu e bine făcut dacă nu-i făcut până la capăt aşa cum trebuie. Nu ajunge să ştii să pui bine un parchet sau să fixezi un geam de termopan. Trebuie să ştii să tratezi cu clienţii, să le explici şi mai ales să fii transparent. ”Lasă că vedem noi cât face la sfârşit” nu stă la baza principiilor mele. Cu mine merge aşa cum spun italienii: “Patti chiari, amicizia lungă”.

Am învăţat că nu ajunge doar passaparola, deşi este foarte important ca lumea să vorbească bine despre muncă ta. Nu sunt un expert de computer sau de informatică dar mi-am făcut o pagină pe facebook nu demult, mai ales pentru faptul că în Italia, orice firma mică sau mare are o pagină promoţională pe facebook. Dacă-mi permiteţi, mă găsiţi la această adresa facebook.com/amenajarilacheie. Cine ştie, poate cineva dintre cititori dvs. are nevoie!” afirmă Iulian cu ochii sticlind de bucurie.

O poveste simplă, aşa cum v-am promis la început. Nu vrem să auzim doar poveşti de nişă, poveşti de milioane de euro, ştiri demne doar de telejurnalele tv sau business-uri de mare succes internaţional. Marea parte a românilor care trăiesc în momentul de faţă în Italia, vor doar să-şi împlinească un vis simplu, simplu ca visul lui Iulian, vor să fie respectaţi şi aspiră la o viaţă mai bună, posibil acasă, posibil pe acel picior de plai. Puneţi pe hârtie toate învăţămintele achiziţionate până în prezent, acel know-how împărtăşit şi explicat în toate cărţile de marketing şi veţi găsi soluţia şi calea spre fericirea şi împlinirea personală.

Sursa: gazetaromanesca.com