Da, am bănuit de la început că nu o să ştie ce să facă odată ajuns în scaunul de la Cotroceni. Dar am crezut că o să vrea să înveţe. Da, nu există în România echipele de campanie din Occident, care să te pregătească minuţios pentru ce urmează după instalarea în funcţie. Da, nu există nici Instituţia Primei Doamne, pentru că soţiile preşedinţilor din ultimul sfert de secol au preferat să stea în umbră.Dar ce aud cel mai des de la străinii care trăiesc şi lucrează în România, cel mai recent de la soţia premierului, Valerie Cioloş Villemin, într-un interviu la Europa FM, este că aici totul e de făcut, de construit, de aşezat. Doar să vrei. Desigur că între a munci să construieşti ceva şi a te plimba prin ţări însorite, cea din urmă e o opţiune mult mai atrăgătoare. Mi-ar plăcea şi mie, drept să zic. Dar mi-ar fi ruşine!
Mi-ar fi ruşine să stau la plajă când în spitalele pline de mizerie din ţara mea mor copiii, iar medicii rezidenţi nu-şi găsesc loc de muncă din cauza unei legi strâmbe. Când Institutul Cantacuzino stă să moară sub povara datoriilor, la fel ca televiziunea publică, iar eu ies în apărarea unei televiziuni private, care nu e în aceeaşi situaţie gravă. Şi dacă ar fi, tot nu ar fi treaba mea, pentru că nu aparţine statului român. La fel cum, procedural, nu e treaba mea să văd cine sunt revoluţionarii „cu rol determinant“, dar aş putea să verific înainte să semnez decorarea lor, pentru a evita jignirea memoriei celor care au murit atunci, dar şi a opiniei publice.
Citiți articolul integral pe adevarul.ro.
