Exerciţiul civic petrecut ieri, în Piaţa Universităţii, în sprijinul lui Andrei Pleşu, mi-a adus aminte de frumoasele dimineţi ale democraţiei româneşti. Emoţia era atât de mare, simţeam atât de puternic legătura cu spiritul Pieţii, încât mi-am petrecut multe zile pe caldarâmul de la kilometrul zero, în tulburii ani ’90. …
Timpul s-a scurs pe nevăzute şi n-am avut timp să zăbovesc asupra a ceea ce trăisem cu adevărat atunci, alături de colegii mei de studenţie comunistă, de intelectuali descătuşaţi prin Revoluţie, de oameni simpli îmbătaţi de vremuri normale. Acum, privind înapoi în timp, probabil că era vorba de fericirea libertăţii; ea mă ţinea conectat la o lume pe care nu o întâlnisem niciodată înainte, în dictatură, care îmi vorbea pe o limbă nouă, frumoasă, divină chiar.
În acele vremuri, Andrei Pleşu făcea parte din guvernul Roman, împotriva căruia, noi, cei care ne hrăneam cu Piaţa Universităţii zilnic, protestam cu disperare. Dar cu toate acestea, nu-mi vine în minte nicio imagine care să-mi trezească vreun resentiment anume faţă de ministrul Pleşu. Nici atunci, nici ulterior, nici acum. Dimpotrivă, aveam să aflu peste ani că Pleşu a fost singurul membru al cabinetului Roman care a protestat public în acele vremuri nebune faţă de intervenţia forţelor de ordine împotriva noastră. Apoi, tot el, ca ministru al Culturii, a finanţat peste capul colegilor săi din guvern filmul lui Stere Gulea despre adevărata poveste a fenomenului Piaţa Universităţii.
După ce Ion Iliescu ne-a închis gura tuturor celor care-i contestam puterea pe motiv de furt al Revoluţiei, l-am regăsit pe Andrei Pleşu ministru de Externe sub Emil Constantinescu. Puţini mai ştiu astăzi ce rol imens a avut Andrei Pleşu în a cârmi spiritul guvernării haotice din acele timpuri către NATO şi UE. Nu doar prin rolul său tehnic, de ministru însărcinat cu afacerile internaţionale, ci şi prin conexiunile sale culturale fără frontiere, prin şarm, prin erudiţie şi chiar prin acompaniamentele culinare, mult-contestate acum, dar prea bine savurate de toţi interlocutorii săi cu putere de decizie în polica mare a lumii. Să nu uităm nicicând că destinul nostru de azi, ferit, iată, de cizma rusească graţie apartenenţie la clubul euro-atlantic, se datorează, într-o măsură pe care doar istoria o va stabili, şi lui Andrei Pleşu.
Obosit probabil de amatorismul clasei politice, de micile târguieli provinciale care inundau palatele puterii centrale şi locale, de consolidarea unei specii mutante în tiparul baronilor locali, din multe motive generale şi personale, Pleşu s-a retras …acasă. Adică, printre cărţi, în lumea ideilor, a conştiinţelor. L-am văzut cu toţii în public, revitalizat în pana semeaţă a scriitorului, a editorului de revistă, în rare dezbateri televizate şi chiar într-o postură oarecum incomodă pentru domnia sa, ca parte a breslei jurnalistice, prin textele publicate în presa centrală. Am avut bucuria să fac parte din echipa care a încercat, nu fără dificultăţi, să-l convingă pe Andrei Pleşu să se alăture comentatorilor din “Adevărul”, în 2007. I-am înţeles reţinerea. Presa, aşa cum cursese ea de-a lungul anilor ’90, acumulase o mulţime de aluviuni menite să-i stingă entuziasmul de scriitor la ziar. Am avut noroc; în final, a acceptat şi de-atunci ne-am obişnuit cu toţii cu pildele sale din “Adevărul”.
Cea mai recentă dintre ele i-a atras palme dure peste obraz şi lovituri sub centură din partea celor de la Antena 3.Oamenii s-au năpustit asupra lui dintr-o pornire nervoasă incorectă, fără să-l fi citit cu atenţie pe Andrei Pleşu, fără să facă un minim efort de a-i înţelege vorbele şi demersul. Da, i-a criticat, dar oare să fie ăsta un aşa mare păcat încât să atragă urgia televizată asupra sa? Chiar şi acel text, tăios pe bună dreptate cu Antena 3, n-a ieşit niciodată din logica decenţei şi a respectului faţă de preopinent, ca de altfel multe dintre poziţiile sale exprimate public. Recitiţi-i textele lui Pleşu faţă de Gâdea, Badea, Ciuvică sau Voiculescu! Faţă de politicieni sau alţi actori publici. Nu veţi întâlni un asemenea respect în critică nicăieri în lumea comentariilor aşezate! La Andrei Pleşu, da! Sigur că da! Căci el nu poate fi altfel. Greu distingi o nuanţă de aroganţă, altfel justificată de bornele premiante ale carierei sale, în discursurile despre morala publică. Căci Pleşu are exerciţiul catifelat al observaţiei acide menite să-i respecte chiar şi pe cei care nu pot găsi înţelegere pentru grozăviile lor nici la capătul lumii.
Ce legătură există între acest ultim moment, cu Pleşu executat la Antena 3 şi apărat în Piaţa Universităţii, şi celelalte, mai vechi – ca fost ministru de Externe, în regimul Constantinescu şi fost ministru al Culturii, în regimul Iliescu? Una singură, pe care mi-aş fi dorit sincer ca durii Gâdea, Badea, Ciuvică&co. s-o fi înţeles: în toate cele trei ipostaze, Andrei Pleşu n-a jucat altă carte decât pe cea a românului liber şi onest în comportamentul său democratic. Indiferent că a fost în guvernul Roman-Iliescu, sub regimul CDR-Constantinescu sau pur şi simplu eliberat, mai târziu, de politica activă, Andrei Pleşu nu şi-a folosit altfel existenţa decât pentru a servi cauza libertăţii de conştiinţă întru decenţă şi responsabilitate.
Şi când a protestat împotriva atacurilor miniere din Piaţa Universităţii, şi când a muncit tacit la cauza euroatlantică din vremea CDR, şi când critică derapajele televizate, din timpul regimului Ponta-Voiculescu. Paradoxal, prin toate acestea, Pleşu l-a ajutat pe Gâdea. A pus cărămizile sale la temelia unei societăţi care a permis, iată, până şi naşterea unei televiziuni ca Antena 3. Prin apărarea protestelor intelectualilor din anii ’90, prin ajutor dat ca ministru de Externe pentru consolidarea României cu presă liberă, prin opiniile sale despre decenţă şi echilibru în spaţiul public. Da, prin toate astea, Pleşu nu a urmărit să omoare din faşă vocea unui Mihai Gâdea. Dimpotrivă, s-a bătut pentru dreptul lui Mihai Gâdea de a vorbi liber. Dar pentru un altfel de Gâdea, unul responsabil, nesupus, liber cu adevărat, eliberat de obligaţii, de dogme şi de prejudecăţi. Ce păcat, Mihai Gâdea! Păcat că nu ai înţeles asta… Ce păcat, Antena 3!
L-am salutat o singură dată, personal şi direct, pe Andrei Pleşu. Venise să vadă noul sediu de la “Adevărul”. Însă nu l-am cunoscut niciodată îndeaproape. Şi nu cred că are nevoie de avocaţi. Sau de fani. Dar le spun cu mâna pe inimă celor de la Antena 3 că nu vor mai întâlni în viaţa lor un critic atât de sincer şi de curat precum au avut ocazia cu Andrei Pleşu. Iar singura mea confirmare pentru o astfel de credinţă este istoria scrisă şi nescrisă a faptelor acestui OM. Indiferent cât de mult te-ar stânjeni şi te-ar irita spusele sale, nu-l poţi urî pentru convingerile lui. E limpede pentru orice spectator al vieţii publice româneşti că el nu scrie pentru sine. Nici pentru ca alţii să-i folosească slovele. Ci pentru noi. Pentru noi toţi, indiferent de simpatii şi antipatii politice. Pentru a-i folosi judecăţile, dacă vrem să le folosim, dacă credem că ne ajută în devenirea noastră. Individuală şi naţională. Pentru că îi pasă. De toţi. Din afara şi din interiorul Antenei 3. De aceea, nu te poţi supăra pe el. Nu ai cum să-l bănuieşti de rea-credinţă. Căci tot ce spune, nu e despre el. Despre ego-ul lui sau despre statuia pe care i-o construim ori i-o dărâmăm înainte de-a o ridica. Ci e despre noi. Despre ce luăm din vorbele sale şi ce vrem să folosim pentru a ne purifica existenţa. Vom înţelege asta poate prea târziu…
Sursa: reportervirtual.ro