ROMÂNIA CURATĂ | Domnule Iohannis, (doar) cu o bicicletă nu se face normalitate

E salutar faptul că președintele țării susține demersurile bicicliștilor care luptă să avem orașe mai respirabile, mai sănătoase, în care prioritatea sunt oamenii, nu mașinile. Tema nu este deloc una minoră, miile de bicicliști care au mărșăluit la sfârșitul săptămânii trecute prin Capitală indică formarea unei mase critice pe care autoritățile locale nu o mai pot ignora (iar dacă o vor face în continuare va fi pe riscul lor electoral). Însă e doar una dintre temele majore ale schimbării României. Și dacă e un gest de normalitate ca președintele să transmită un mesaj de susținere pentru bicicliști (și nu atât pentru ei, cât pentru scopurile pentru care aceștia luptă), nu la fel de normal e ”pasul spre normalitate” invocat de domnul Iohannis, tot săptămâna trecută, mai pe la început, după întâlnirea de la Cotroceni cu reprezentanții partidelor. Să le luăm pe rând.

Nu e niciun pas spre normalitate cu legea finanțării partidelor politice, atâta vreme cât actul normativ se va întoarce la promulgare fără a fi instituită prevederea transparenței absolute a banilor încasați de partide și a modului în care aceștia sunt cheltuiți, dublată de sancțiuni penale drastice pentru banii care nu pot fi justificați nici ca încasare, nici ca și cheltuială (ori în cazul cheltuielilor care se dovedesc a fi fost efectuate de către partide, fără a fi declarate). Toate celelalte modificări sunt insuficiente, praf în ochi, cât timp aceste (minime) măsuri de control civic și sancțiuni nu vor fi instituite. În lipsa lor, adaptarea partidelor la noile reguli (și găsirea modalităților de a se strecura printre ele) se va produce instant și ”cursa înarmărilor” (războiul pentru a obține cât mai mulți bani pentru a ajunge la Putere) va continua.

Nu e niciun pas spre normalitate nici acordul la care au ajuns membrii comisiei speciale pentru legi electorale de a menține prevederea alegerii primarilor într-un singur tur de scrutin, revenirea la alegerea președinților de consilii județene indirect (pe baza jocurilor și a înțelegerilor transpartidice și nu direct, de către cetățeni), precum și menținerea pragurilor electorale la nivel local, adică acolo unde ar fi cel mai simplu de a sparge monopolul actualelor partide pe care le ”iubesc” atât de mult cetățenii.

Nu e niciun pas spre normalitate nici întâlnirea cu membrii Consiliului Național al Rectorilor (CNR), după care Administrația Prezidențială să anunțe ”conturarea unor direcții clare pentru reforma în educație”. Domnul Iohannis ar trebui să știe, dacă nu ar trebui să fie informat de către consilierii săi, că CNR s-a ”remarcat” în ultimul an prin conformismul față de măsurile discreționare luate de Guvernul Ponta în domeniul Educației, măsuri care au stârnit reacții critice dure din partea societății civile în ansamblul ei (inclusiv din partea principalelor universități din România și din partea rectorilor acestora care, teoretic, fac parte din CNR). CNR a fost folosit de Guvernul Ponta nu pentru a genera o consultare reală în comunitate legată de politicile educaționale, ci pentru a mima o asemenea dezbatere și pentru a putea raporta ulterior că aceasta ”a avut loc”. Nu ține deloc de normalitate ca și președinția să se limiteze la același CNR pentru a declara ulterior că s-a consultat cu societatea civilă în acest domeniu.

Nu e niciun pas spre normalitate nici proiectul privind pensiile speciale ale parlamentarilor, și nici comparația pe care domnul Iohannis a făcut-o cu salariile directorilor unor inteprinderi, regii sau alte instituții de stat privilegiate, atunci când a fost întrebat despre salariile premierului și ale șefului statului. Etalonul corect de raportare ar trebui să fie salariile minime, respectiv medii pe economie (desigur, nu în raport de 1/1) și, eventual, stabilite bonusuri de performanță (crescând salariul premierului și/sau președintelui procentual cu creșterea salariului minim și/sau mediu pe economie). Că, altfel, salariile directorilor companiilor de stat sunt în legătură directă cu nesimțirea, obediența politică, abuzul sau chiar corupția, nicidecum cu performanțele respectivelor persoane (niciuna dintre ele nu știu să fi inventat vreun leac de vindecare a cancerului ori vreun soft genial, care să justifice asemenea recompense salariale).

Nu e niciun pas spre normalitate nici întoarcerea la reexaminare a Codului Silvic, cu motivația cu care a fost întors. Codul Silvic, așa cum a fost modificat după ani de negocieri și lupte, e departe de a fi unul perfect. Însă ”mâna” și interesele companiei Schweighofer-Holzindustrie se văd și din Retezat, și de pe Semenic, și de pe munții Covasnei, Harghitei și Bucovinei care vor suporta ciuntirea legii. Că stabilirea unei cote maxime de masă lemnoasă pentru o companie din totalul celei exploatate nu e o încălcare a normelor europene și nici a concurenței private, ci o raportare la legislația anti-monopol pe care tot piața liberă a simțit nevoia să o adopte (atunci când a înțeles că un astfel de monopol, chiar dacă aparent profitabil, produce dispariția a mult mai multor locuri de muncă decât cele create de compania dominantă – în micile fabrici de mobilă în exemplul în discuție – și că taxarea pe termen mediu și lung iese în pierdere, dublată de costuri sociale și, din nou cu referire directă la Holzindustrie, cu o valorificare inferioară a exploatărilor de pădure). Și, de asemenea, nu reprezintă o încălcare a normelor europene nici dreptul de preempțiune a micilor industrii autohtone, atâta vreme cât aceeași legislație europeană prevede, în mai toate domeniile, dreptul comunităților locale de a fi primele care pot beneficia de resursele pe care le dețin.

Așadar, la un pas înainte (poate doi, dacă numărăm și întoarcerea la reexaminare a Legii vânătorii – de data aceasta la solicitarea societății civile) sunt cel puțin vreo cinci pași pe loc sau chiar înapoi. E și asta tot un fel de ”pas cu pas”. Dar într-un asemenea ritm, ne mănâncă câinii până ajungem la normalitate.

sursa: romaniacurata.ro