Imaginile și informațiile care vin dinspre Paris sunt teribile. E greu, dacă nu imposibil, să le găsești un calificativ. Iar dacă nu ești acolo e greu să-ți imaginezi durerea și groaza pe care le-au provocat. Asta deși acolo nu e chiar foarte departe în ziua de azi. Parisul e destul de aproape și doar consultând pagina de Facebook prin care cei aflați acolo se anunță sau sunt anunțați ca fiind în siguranță înțelegi cât de aici e Parisul – sunt mulți (iar cei mai mulți încă nu sunt pe listă), iar cu unii dintre ei am discutat zilele ori săptămânile trecute și nu doar în mediul virtual…
Și, totuși, aceste atacuri nu reprezintă o victorie a terorismului. Ci disperarea lui. Spre deosebire de Charlie Hebdo, când în alegerea victimelor exista un pretext (nu și o justificare), de această dată atacurile au fost pur și simplu aleatorii – singurul ”raționament” care a stat la baza lor a fost aglomerația. Că a fost vorba de World Trade Center, de atentatele de la Madrid ori Londra, din nou au existat pretexte (implicarea americană în zona arabă, prezența armată a Spaniei și Marii Britanii în Războiul din Golf). Nimic din toate acestea acum. Pru și simplu locurile au fost alese pur și simplu pentru că erau pline de oameni și de viață – un concert rock, restaurante. Există un singur scop în aceaste alegeri – să transmită că nicărieri nu ești în siguranță, că oricine și oricând poate fi o victimă, și că singura soluție e să stai ascuns în casă, să-ți reduci la minim orice ieșire în public, să renunți fie și la niște banale plimbări pe stradă sau în parc. Mesajul implicit al atentatelor de aseară e împotriva unei întregi civilizații, bazate pe respectarea drepturilor celorlalți, pe toleranță, pe acceptarea diversității, pe ceea ce înseamnă, în sens extins, drepturi civile și drepturile omului.
Într-o primă fază, președintele francez a anunțat măsuri drastice: interzicerea adunărilor publice, controale la graniță, interdicții de circulație a persoanelor, citarea oricărei persoane bănuită că ar desfășura activități periculoase. Sunt măsuri specifice unei stări de urgență, care, de altfel, a și fost decretată. Dar asemenea măsuri au un caracter limitat în timp. Europa a mai fost lovită și îndoliată de asemenea acte disperate. Și nu a cedat. Nu s-a transformat într-un mare stat polițienesc. Și-a comemorat morții cu demnitate și a răspuns ferm provocărilor. Dar împotriva celor care au comis atentatele, nu împotriva tuturor cetățenilor ei.
Nu aș fi scris aceste rânduri dacă, la doar câteva ore de la atentate, n-aș fi văzut deja inundat spațiul mediatic și/sau virtual de apostolii controlului polițienesc și al dominațiilor serviciilor secrete. Sunt oameni care fie n-au înțeles nimic din ce înseamnă o societate liberă (cu toate riscurile acesteia, inclusiv pierderea de vieți), fie, pur și simplu, au primit ca temă de casă să se folosească de acest moment pentru a justifica cheltuielile exorbitante și lipsa de control democratic a serviciilor de informații (și nu e prima dată când fac asta). Au apărut acuzații la adresa musulmanilor și/sau refugiaților, deși e de domeniul evidenței că atacurile teroriste sunt îndreptate și împotriva musulmanilor și/sau a refugiaților (mi-e greu să cred că printre cei 140 de morți și sute de răniți – bilanțul la ora redactării acestui articol – nu se află și musulmani, la fel cum cea mai mare parte a refugiaților au fugit din țările lor de origine tocmai din cauza fundamentaliștilor din aceeași categorie cu atentatorii). Între susținătorii statului polițienesc și criminalii de la Paris există o complicitate morală: acțiunile unora se bazează pe acțiunile celorlalți. Doar în ziua în care Europa în ansamblul ei și fiecare țară din Europa în parte va trece la un astfel de stat polițienesc, teroriștii își vor atinge scopul. Îndrăznesc să cred că o asemenea zi nu a venit încă. Oricât de mult ne-ar durea imaginile și informațiile care ne vin dinspre Paris.
sursa: romaniacurata.ro