Voci cu pretenţii din presa şi societatea civilă românească dau în aceste zile o remarcabilă dovadă de incultură politică şi inabilitate de a sesiza bunele ocazii în care omul trebuie să mai şi tacă pentru a avea timp să gândească (proverb englez). Mahalaua politico-mediatică dâmboviţeană confirmă originile sale de extensie periferică a unui imaginar colectiv rural ce s-a insinuat clandestin într-un spaţiu de cultură citadină pe care se pare că încă nu l-a asimilat în profunzime.
Cultura compromisului rezonabil pentru salvarea binelui comun al cetăţii şi, mai ales, respectul pentru legitimitatea exprimării unor puncte de vedere divergente ori contrare rămân, se pare, concepte de o irealitate incomprehensibilă pentru mulţi comentatori publici. Trist, de această dată, dintre aceia cu pretenţii. Faptul că tonul este dat de diverşi actori politici nu este în sine o scuză cât mai ales o circumstanţă agravantă pentru toţi cei implicaţi.
Se uită prea repede în acest recent zgomot de fundal faptul că o negociere presupune compromisuri reciproce şi, mai ales, angajamente comune pentru viitor. Mai mult, o negociere nu reprezintă o reglare de conturi cu impact asupra unor prezumtive sau reale datorii din trecut. Cine crede astfel, se află în eroare asupra mizei. Prima funcţie a negocierii este aceea că facilitează o recunoaştere reciprocă a legitimităţii părţilor angajate în negociere, precum şi exercitarea unei necesare capacităţi de rezervă (restraint) din partea actorilor implicaţi (acesta fiind, printre altele, un aspect de urmărit în continuitate). Or, acest tip de evoluţie reprezintă, se pare, nu puţin lucru la Bucureşti. Dimpotrivă. Din acest motiv a şi fost salutat. Pentru încurajarea unor paşi timizi spre normalizare şi normalitate.
Deblocarea unei crize politice este net preferabilă unui război politic total, iar o politică refugiată în impotenţa soluţionării unui conflict este doar o ineptă mostră de incompetenţă în negociere şi un cras exemplu de non-Politik. În România se poate observa mult prea des o preferinţă pentru o lectură superficială a lui von Clausewitz atunci când se pune accentul mai degrabă pe continuarea Politik-ului cu alte mijloace (recte, confruntare) decât pe salvgardarea prin negociere a unor obiective prioritare ce definesc binele comun. Reluarea exemplului catastrofal al crizei constituţionale din 2012 nu reprezintă o opţiune viabilă pentru 2013 decât pentru inconştienţi iresponsabili. Partizanii unei astfel de opţiuni ar putea fi însă neplăcut luaţi prin surprindere de consecinţele eventuale al hazardării într-un asemenea demers greu de înscris pe orbita unui comportament politic responsabil.
În acest context, asumarea responsabilităţilor ce revin conform legii preşedintelui României şi ministrului justiţiei în funcţie cu privirea la nominalizările din Ministerul Public reprezintă în mod neîndoielnic o evoluţie pozitivă pentru stabilitatea internă a ţării şi un bun start pentru ameliorarea imaginii României în percepţia celorlalţi colegi de Uniune. Însă nu este neapărat suficientă per se (doar cu o floare nu se face imediat primăvară – proverb românesc).
Este de asemenea oarecum surprinzător că unii dintre români, inclusiv comentatori şi oameni politici, au încă nevoie să li se reamintească faptul că în România nu se pedepseşte delictul de opinie. Şi nici nu se poate întâmpla acest lucru atâta vreme cât ţara face parte din Uniunea Europeană. Din această perspectivă, sunt relativ greu de înţeles şi integrat în formularea unei reacţii obiective recentele atacuri venite din toate direcţiile în mass media (şi nu numai) împotriva DNA-ului, a Consiliului Superior al Magistraturii şi, cu subiect şi predicat, împotriva lui Daniel Morar, procurorul care a condus cu rezultate recunoscute DNA şi a asigurat în condiţii dificile un onorant interimat al funcţiei de procuror general.
Profesioniştii care lucrează în aceste instituţii au un drept legitim de a exprima un punct de vedere public cu privire la standardele de performanţă şi credibilitate dezirabile vis-à-vis de persoanele desemnate de factorul politic pentru a conduce Ministerul Public. Doar prin exprimarea unui punct de vedere cu privire la chestiuni punctuale ce pot afecta buna funcţionare în viitor a acestor instituţii nu se încalcă legea. Mai ales atunci când aceste standarde de profesionalism şi transparenţa procesului de selecţie (sau validare/vetting) reprezintă obiective asumate de România în faţa colegilor de Uniune, acestea fiind înscrise în benchmark-ul aplicabil pentru raportul MCV ce va fi redactat de Comisia Europeană la sfârşitul acestui an. (Dacă se pune problema încălcării legii de unii magistraţi, prin fapte, nu vorbe, este bine să ne reamintim de suspendarea şedinţelor de judecată ca mijloc de presiune politică în data de 26 februarie 2013).
Trebuie reamintit de asemenea celor care au fost prea rapid seduşi de necesara normalizare şi normalitate a asumării politice a nominalizărilor pentru conducerea Ministerului Public, faptul că instituţia Consiliului Superior al Magistraturii are de asemenea un rol legal în acest proces de vetting. Exercitarea acestui rol ce se va finaliza cu emiterea unui aviz consultativ trebuie respectată conform legilor în vigoare, în caz contrar, o premisă fundamentală a garanţiilor de normalitate oferite de procesul de colaborare al actorilor implicaţi în acest proces ar fi decredibilizată .
De asemenea, ar fi greu de înţeles o situaţie în care persoanele nominalizate la funcţiile din conducerea Ministerului Public ar neglija necesitatea pregătirii şi asumării unui coerent proiect de management al funcţiei şi atribuţiilor pentru care au fost propuşi de către factorul politic. Singură, cauţionarea de către factorul politic nu poate reprezenta un substitut pentru competenţă şi credibilitate, în condiţiile în care activitatea instituţiilor conduse de persoanele nominalizate va continua să facă, inevitabil, obiectul unei atente monitorizări, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, rezultatele (pozitive sau negative) urmând a fi decontate în dreptul actorilor politici care şi-au asumat respectivele propuneri.
În ceea ce priveşte garanţia recunoaşterii rolului important pe care îl joacă continuitatea şi eficienţa activităţii DNA pentru credibilizarea şi durabilitatea reformelor din justiţie în România, trebuie amintită iniţiativa ministrului interimar al justiţiei de a propune nominalizarea lui Călin Nistor pentru funcţia de adjunct al procurorului şef al DNA, această propunere fiind o bună premisă pentru asigurarea încrederii în continuitatea activităţii DNA şi sub mandatul Codruţei Kovesi. A rămâne în post se cheamă tot a-ţi face datoria profesională.
Post scriptum: (despre obrazul gros şi mintea scurtă)
Sau despre contorsionism şi disonanţe cognitive. Apar mai nou în presa românească cu pretenţii de jurnalism serios „demascări” de „sinecurişti” şi „pupeze de dreapta indignate” vizând persoane pe care nu le-am fi bănuit de aşa ceva până mai ieri. Este penibil şi surprinzător să vezi un contorsionism miop şi agresiv folosit ca substitut pentru acoperirea unui deficit real de comunicare a unei decizii ce ţine în definitiv de un necesar imperativ pragmatic. Ce societate civilă aspiră să reprezinte proaspăt lansata Mişcare Populară?
– articol publicat in Revista 22 –
Direct si la obiect!
Clar si fara vorbe goale!
Curat murdar NENE IANCULE!
Excelent articol ! Il felicit pe autorul sau care semneaza cu pseudonimul Adalbert Klein . Ar fi pacat sa nu adaugam si motto-ul articolului initial publicat in Revista 22, daca nu ma insel si care ar trebui sa ne dea mult de gandit si noua, si jurnalistilor si politicienilor :
Motto: Politica este arta posibilului în interesul binelui comun
Am citit un articol echilibrat, inteligent profund si clar. Nimic din bîlbîiala furioasa, cu accente viscerale, cu care ne-a improscat presa in ultimele saptamani. Pana si jurnalisti pana acum respectabili s-au mânjit in meandrele urii si dezbinarii afirmand cui vrea si cui nu vrea sa-i asculte ca o fac in numele libertatii opiniei si, mai grav, al adevarului. Din fericire, acest articol ma reconciliaza cu presa si ma face sa mai sper. Multumesc !
Revin cu citarea unei postari de pe ziare.com a forumistului T. Basilic :
“Talleyrand spunea : Am tradat mai multe capete
incoronate, dar niciodata Franta”. Basescu are o particularitate pe care nu a inteles-o nimeni ca s-o smai si aprecieze : Aceea ca pune Romania inaintea intereselor personale, ale cui ar fi ele. Astfel, el nu considera datorii personale servicii care i-au fos aduse sprijinind Romania, si cred ca asa ar trebui sa procedeze fiecare politician. L-a ajutat Dinescu la Prezidentiale plimbandu-se prin coclauri cu Mambo Siria si fanfara lui cantand “Mestere cu mestesugul cum iti merge cu surubul” ?! Ei bine rasplata i-a fost libertatea presei pe care o ameninta contracanditatura lui Nastase, daca nu cumva putem spune ca soldateste, Dinescu a slujit patria. Dinescu s-a suparat de nerecunostinta presedintelui care odata ajuns, nu i-a facilitat dinainte ticluitele magggarii pe fatza si l-a spurcat la Realitatea TV de mana cu al neispravit (profesor – vezi Doamne – la stiinte politice) al carui nume acum imi scapa in aceasta clipa si mi-e sila si sa mi-l amintesc. Vantu, se tavalea de placere ascultandu-i cum stuchesc ei spornic la o posta – doua. L-a ajutat limfaticul de Plesu ?! Credea ca devenind consilier va fi plimbat in lectica precum “Les Rois Feneants”. Basescu l-a eliminat scurt fiindca si ala de-abia isi misca fisicul de la masa la baie si de acolo la nani. S-a suparat si ala de nerecunostinta presedintelui. I se parea conditia de consilier prezidential o vacanta de-un mandat – doua. L-a pus pe Saftoiu pe la Servicii. Era si el un lasa-ma sa te las, lenes si plin de reprosuri. Basescu i-a inmuiat posmegii vreo doua luni pana invata cam ce vrea functia iar ala a inteles ca se lasa cu huzur tot de-un mandat – doua. Fiindca a sarit din schema ca incapabil, iaca si nevasta-sa incepe sa-l clantaneasca de fese pe la Antene de carcalete, pe la Realitati sordide. Da, PDL-ul l-a ajutat sa ajunga presedinte. Asta nu inceamna ca trebuia si aia sa bellleasca un popor de scalpuri, doar fiindca la-u ajutat si ajungandu-se s-au aflat de nu le venea nici lor sa creada, cu scalpelul in mana. Si ei si Basescu erau acolo ca sa faca ceea ce trebuie facut pentru tara, in confomritate cu interesul national. Caci de-aia nu mai iesim din balacareala cumetriilor si a cardasiilor fiindca isi platesc servicile cu pielea romanilor. Sunt trimisi acolo sa slujeasca Romania si indiferent cat ar face pentru ea, nu este de ajuns si tzara nu are de ce sa le fie recunoascatoare fiindca sunt retribuiti gras din saracia unuui neam descult, pentru ceea ce fac, boieri ‘mnealor. Daca interesele tarii cer sa sprijini pe Basescu fiindca Basescu este solutia viabila la un moment dat, astfel incat sa evitam sosirea unui Cacarau iresponsabil in fruntea Statului Roman, il sprijini. Cand Basescu nu mai raspunde prin natura activitatii sale intereselor Romaniei, salut Basescule, altu’ mai gras ca asta s-a ras. Ceea ce a inteles Pana si Ponta dar Chis ba (e vorba de Mihai Chis, autorul articolului la care raspunde postarea lui T. Basilic – n.n.) , este ca Basescu este singurul interlocutor agreat de Europa ce cu bani, cea care stie de ce. Romania e o inchisoare a datornicilor, punct. “
Punct ochit punct lovit.MI/a placut foarte mult.Felicitari!