Aventura descoperirii acestei scrieri începe cu siturile din Turdaș. În 1875, arheologa maghiară Zsòfia von Torma descoperă la Turdaș, în locul numit „La luncă”, o mulțime de statuete feminine acoperite cu semne curioase. Cercetătoarea le-a considerat pictograme și a emis ideea că populația neolitică din Ardeal cunoștea scrisul. Descoperirea „scrierii Turdaș” a făcut în epocă înconjurul lumii. Apoi a fost „uitată”, ne spune Iulia Brânză Mihăileanu în cartea sa „Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?” (Editura Geto Dacii)
Cartea este disponibilă aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-adulti.html
De la Turdaș, Marco Merlini a mers la locul altui eveniment formidabil care a cutremurat prejudecățile academice. Tărtăria. În 1961, Nicolae Vlassa descoperă aici (într-un sit arheologic aparținând culturii Vinča-Turdaș) alături de niște oase umane trei tăblițe inscripționate cu pictograme. Descoperirea a interesat comunitatea științifică internațională. Cercetătorii deschiși noutății le-au inclus în cercetările lor. Însă știința oficială românească le-a declarat false sau importate din Sumer. Apoi le-a „uitat”.
Italianul Marco Merlini nu și-a propus să ia cu asalt buncărul de prejudecăți academice. El caută în Europa modernă urmele Europei neolitice. Și-a întreprins pelerinajul prin muzee și situri arheologice făcând abstracție de semnele de frontieră actuale.
Și iată ce a observat: Tăblițele de la Tărtăria nu sunt un caz izolat. Semne similare se regăsesc pe mii de artefacte descoperite în diferite zone din Balcani, în situri arheologice care aparțin aceleiași civilizații neolitice: Parța, Tangiru, Cucuteni (România), Duruitoarea Veche (Moldova), Tripolie (Ucraina), Vinča (Serbia) etc. În fiecare zonă numărul acestora este impresionant. Cercetătorul maghiar Ianos Makkay a descoperit între Ungaria și România 40 de situri conținând artefacte cu scris neolitic european. Shan Winn a numărat 50, în 1990, în bazinul Dunării. Harald Haarman consemnează pe o hartă 23 de situri în spațiul dintre Belgrad și Sofia. În ce privește România și Moldova, acestea par a fi un adevărat depozit de artefacte inscripționate cu scrisul sacru al Europei neolitice.
Cărturarul italian a mai constatat un lucru important: dacă la momentul descoperirii Tăblițelor de la Tărtăria existența unei scrieri neolitice europene părea o idee absurdă, în decursul anilor a fost îmbrățișată de tot mai mulți arheologi și lingviști. Arhemitologa lituano- americană Marija Gimbutas era de părere că scrisul sacru prin care Vechea Europă comunica cu Marea Zeiță acum 7.500 de ani va putea fi descoperit doar dacă „arheologii se vor decide să colaboreze strâns cu lingviștii și specialiștii în mitologie și folclor” (p. 22).
Scrierea danubiană mai are o însușire deosebită. Ea nu a apărut în urma necesității de a efectua conturi contabile agricole, ca scrisul cuneiform sau ieroglifele egiptene. Scrierea din Valea Dunării avea o funcție religioasă. Era considerată sacră și i se atribuiau puteri magice. Pe unele tăblițe din lut se scriau formule consacrate care se purtau la gât pentru a atrage spiritele benefice. Altele erau acoperite cu blesteme, apoi se frângeau pentru a îmbolnăvi sau omorî dușmanul.
Marco Merlini își ilustrează cartea cu imagini reprezentative ale acestei scrieri misterioase a strămoșilor noștri neolitici pentru care fiecare nație modernă are un nume propriu: sârbii o numesc „Vinča”, grecii „scrisul neolitic egeean”, macedonii „alfabetul neolitic macedonean”, noi, românii, îi zicem „scrierea de pe Tăblițele de la Tărtăria”.
Recunosc, am citit cartea de câteva ori. Prima oară, cu emoție. Următoarele dăți, cu pixul în mână. Subiectul este fascinant și complicat în același timp. Dar ca orice intelectual de vocație, Marco Merlini exprimă conceptele și termenii de specialitate într-un limbaj clar și cursiv.
O calitate pe care tinerii o vor aprecia cu entuziasm este că ea poate înlocui zeci de manuale de istorie și lingvistică. Însă niciun manual nu poate înlocui cartea lui Merlini. Lectura ei mi-a inspirat o întrebare: De ce românii noștri nu scriu cărți pe care străinii să le citească cu sufletul la gură, așa cum se citește lucrarea acestui cărturar italian? Nu mă refer la cei ajunși întâmplător în sistemul academic de cercetare și care nu sunt în stare decât să repete mecanic faptul că semnele de pe artefactele neolitice sunt niște simple ornamente. Vorbesc de „lupii singuratici” care au în ei o scânteie din Ventris și văd semnele scrisului acolo unde orbii cu ochi nu văd decât niște mâzgălituri.
Nu de mult am citit cartea lui John Chadwick Lineare B. L’enigma della scrittura micena. În capitolul despre Michael Ventris menționează calitatea de bază a acestuia: vedea ordinea acolo unde alții vedeau doar confuzie. La 24 de ani a publicat un articol în care declara că scrisul linear B vorbește într-un dialect arhaic al limbii grece, în ciuda somităților academice și a lui Arthur Evans care susțineau că acest scris cretan este într-o altă limbă decât cea greacă. Ventris a trebuit să își ascundă vârsta pentru a nu trezi neîncrederea directorului revistei.
Mulți dintre cercetătorii români au curiozitatea lui Ventris de a explora misterele lumii antice. Dar Ventris avea ceva în plus: curajul de a-și exprima părerea, în ciuda opiniei generale.
Alt exemplu. Academicienii germani o țineau una și bună: Iliada este doar o poveste, Troia nu există. Negustorul Schliemann nu s-a lăsat intimidat de tonul lor autoritar. Intuiția îi spunea că epopeea lui Homer conține un grăunte de adevăr. În timp ce arheologii oficiali făceau arheologie în birouri și la tribune, marele diletant a mers în Turcia cu Iliada într-o mână și târnăcopul în cealaltă și a descoperit orașul lui Priam.
Și românii noștri au intuiție și se fac frați cu legendele și uneltele arheologice. Dar Schliemann avea ceva în plus: curajul de a demonstra că are dreptate, în ciuda celor care îl ridiculizau.
Citind cartea Scrisul s-a născut în Europa? le-am dorit din tot sufletul arheologilor și lingviștilor noștri curajul englezului Ventris, al germanului Schliemann și al italianului Marco Merlini: de a lua pixul sau laptopul în mână și a scrie. Nu un studiu chinuit cu referințe la manuale și cârnați de note la subsol, citit la o sesiune de comunicări în buncărul de prejudecăți academice. Ci o carte clară și captivantă pe care Europa să o citească cu interes, așa cum a citit subsemnata cartea italianului Marco Merlini, acest mare prieten al Europei neolitice și al scrisului danubian.
Iulia Brânză Mihăileanu – extras din cartea „Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?” (Editura Geto Dacii)
