Astăzi e ziua ta. Nu prea știu ce cadou să îți fac. Ce ți-ai dori să primești de la mine?
Ne-am despărțit oficial de mai mult de 15 ani. Ce-i drept, ne-am mai revăzut de atunci de cateva ori, aproape întâmplător.
Mă întreb ce mai avem oare în comun, ce ne mai leagă după atâta timp? De ce îmi dau încă lacrimile când mă gândesc la tine? Doar stăm de vorbă așa de rar.
Să fie oare copilăria mea? M-ai născut în mijlocul unui an nebun, al primăverii de la Praga. Și m-ai crescut într-un regim tiranic. Mi-ai dat de înțeles că nu era vina ta, că ai fost obligată sa fii aspra cu copiii tăi. Că aveai si tu un stăpân rău, care te maltrata și nu te lăsa liberă.
Ce-i drept, ai încercat să îmi oferi o copilărie fericită, cu vacanțe de vară la țară, la bunici, cu drumuri pe potecile Carpatilor, cu fotbal jucat pe maidanele prăfuite, printre Daciile parcate strâmb. Cu iernile oamenilor de zăpada. Cu două ore de program la televizor pe zi. Cu banane și portocale aduse rar, de un oarecare Moș Gerilă. Ai făcut și tu ce ai putut.
Apoi m-ai învățat să merg pe jos la școala din cartier și să port cheia la gât. Nici vorba de autobuz școlar cum au copiii de azi din țările civilizate! Am cărat la școala sticle și borcane, maculatură, am făcut muncă patriotică – pentru că învățământul era gratuit. Mi-ai trimis profesori pedanți, care cereau caiete liniate, să scriem caligrafic și ne băteau la palmă cu linia daca greșeam la adunări si scăderi. M-ai învățat să mă descurc, să copiez după alții și să mă prefac că îmi place sistemul. Mi-ai zis că așa ai supraviețuit și tu.
Am citit cărțile pe care ni le cerea școala. Știi, textele acelea care te lăudau că ești cea mai frumoasă și mai bună în lume. Le-am crezut, să știi, măcar că nu mai văzusem pe nimeni altcineva afară de tine.
Mi-ai oferit o tinerețe ciudată. Mi-ai promis un viitor luminos, o carieră și o familie, o viață civilizată, dar stăteam 10 ore la coadă la brânză și două zile la carne, iar serile citeam la lumânare, precum Eminescu. O dată pe an plecam la mare cu trenul, urcându-mă pe geam. Acolo, nisipul era plin de scoici, discotecile închideau înainte de ora 10, iar chelnerii erau tipii cei mai înstăriți. Și am crezut că așa este normal.
M-ai educat cum ai știut tu mai bine. Mă puneai să fac sute de probleme din culegere și să învăț poezii pe dinafară, plus capitalele tuturor țărilor din lume. Mi-ai zis că doar cei cu carte ajung departe. Acum, fiind ajuns departe de tine, îmi dau seama că ai avut dreptate. Dar nu știu dacă asta ai vrut să spui. M-ai trimis și în armată, spunându-mi că așa mă maturizez. Dar acolo, încă o dată, am învățat doar cum să păcălesc absurdul.
Când ai scăpat in sfârșit de stăpânul care te abuza, am sperat că o să fie mai bine și pentru mine. Dar tu ai început să te porți tot mai urât. Ai trimis mineri să ne bată, pe noi, fiii tai, in piață la Universitate. Te-ai lăsat condusă de derbedei, de hoți, de neciopliți. Mă invatai să dau șpagă, să mint, să fur. Sau să mă las mințit, furat, păcălit, ca sa ma adaptez. M-am convins că nu mă mai iubești.
Am decis să te părăsesc. Mi-am făcut bagajele, în care am pus, ca prostul, și niste amintiri de la tine – câteva poze și niște cărți. Am fugit în lume, precum fiul risipitor. Nu m-am mai uitat înapoi. Nici nu cred că ai plâns după mine. Și am descoperit că nu erai cea mai frumoasă din lume, cum te lăudaseși.
La început nu ți-am simțit lipsa. Am zis că, în fine, am scăpat de tine și de copiii tăi cei răi. Dar cu timpul, a început să imi fie dor de tine. Ba chiar să te înțeleg. Pentru că ai suferit și tu multe în trecut, ai vrut să ne dai nouă, copiilor tăi, o lecție. Ne-ai făcut să fim independenți de tine, să fim capabili să ne descurcăm într-o lume ostilă. Educația aia proastă pe care ne-ai dat-o, ne-a făcut să fim creativi în situații imposibil de prevăzut. Cu ce am învățat de la tine, am reușit să supraviețuim printre străini. Așa cum ai reușit și tu să supraviețuiești printre secole.
Din când în când îmi aduceam aminte de răcoarea Carpaților, de crucea de la Caraiman, de serile petrecute pe faleza de la Costinești. Urmăream veștile despre tine pe internet. Am constatat cu surprindere că încă îmi pasă de tine. Dar nu știu dacă tu te gândeai ce mai fac copiii tăi risipiți printre străini.
Mă surprinde că încă ți-ai păstrat farmecul din tinerețe, umorul tău unic, mistocăresc, chiar dacă uneori e involuntar și politic incorect. Că încă poți face glume deocheate. Aici, in lumea asta civilizată unde stau, nu mai este voie și uneori îmi e tare dor să pot râde ca într-un cămin studențesc.
Alteori plâng pentru necazurile prin care treci și ma faci sa cred că nu prea îți pasă – nici de fiii tăi care mor de foame, sau arși în discoteci, sau batjocoriți de străini la ei acasă, nici de cei plecați in pribegie. Dar cred că suferi în tăcere, nu vrei să arăți, să nu râdă lumea de tine că ești sentimentală.
Dar azi, de ziua ta, mă gândesc iarași la tine și, așa imperfectă cum ești, îți doresc tot binele din lume. Știu că vei ramane mereu refugiul meu de rezervă, dacă vreodată mă voi sătura de stat printre străini. În inima mea, sper ca într-o zi să ne putem împăca, sa ne privim in ochi, și să fim iarăși împreună. Ce cadou ar putea sa fie mai frumos decât o îmbrațișarea fiiilor tăi risipiți?
La mulți ani, Românie!
Sursa: blogovici.com
Articol preluat cu acordul autorului
