Este 1 Decembrie. Am revăzut câteva imagini din istoria atât de clamată în ultimele zile de Ion Iliescu, omul care a instaurat democraţia originală – Revoluţia via Moscova. Este nemulţumit, furios chiar, pentru că după 25 de ani de la Revoluţie încă mai este condamnat pentru comunism. Ironia sorţii este că lupii tineri din partidul lui îl pun la zid. Bătrânul edec nu va renunţa nici în ultima clipă la statutul lui de revoluţionar. Cu ce preţ pentru el? Pentru noi oricum nu mai contează.

Cine priveşte acum imaginile de după procesul Ceauşeştilor, de dinaintea execuţiei, îşi dă seama că vede un cuplu împăcat cu soarta. Niciunul nu e isteric, vorbesc calm între ei ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic deosebit. Sunt solidari în privinţa sentinţei la moarte când soldaţii vin să-i ducă spre locul execuţiei.

Sunt două scene grăitoare, trecute prea uşor cu vederea. Ea spune înainte ca soldaţii să-i lege: “Ne jigniţi!”. Ştiau că îi aşteaptă glonţul de cealaltă parte a uşii. Iar el zice: “Omorâţi-ne împreună! Nu ne despărţiţi”. Ea, admite: “Am luptat împreună, murim împreună!”. Nimeni nu plânge, însă protestează pentru că nu vor să fie legaţi. Ştiu că vor muri după câţiva metri, dar vor demnitate. Nu li s-a oferit aşa ceva. Dimpotrivă, a fost un spectacol macabru pentru a domoli setea mulţimii de sânge, sânge pe care înşişi puternicii zilei – în frunte cu “ultimul pe listă, Ion Iliescu” -, l-au vărsat fără remuşcări. O execuţie naţională, pentru o execuţie privată la Târgovişte.

M-am bucurat când au murit Ceauşeştii. Ca mulţi alţii. Nu este o scuză, dar aveam doar 21 de ani. Bântuiam pe străzi în fervoarea Revoluţiei. Îmi luam prietenii şi riscam să trecem prin filtre, printre gloanţe, mergând noaptea kilometri pe jos, să le ducem fraţilor şi apropiaţilor mâncare şi câteva vorbe de acasă. Să le spunem că suntem pe baricade alături de ei.

Edecule, până şi asta ne-ai luat! Sentimentul că ne-am ajutat fraţii în momentele cele mai grele. Ai făcut ca ruşinea şi vina ta să coboare asupra noastră pentru nemărginita ta poftă de mărire.

Noi ne-am spălat ruşinea şi poate păcatele în Piaţa Universităţii încasând bătăile zilnice ale scutierilor care se năpusteau asupra noastră cu ordin de la tine, mărşăluind alături de Coposu şi de Raţiu cerându-ne drepturile, făcând faţă sălbăticiei minerilor chemaţi de tine la Bucureşti. Ne-am îmbrăcat în cămăşi albe şi am pornit în Marşul Crucii pentru Martirii Neamului. Am construit Podul de Flori de peste Prut, în timp ce tu fariseule voiai îngăduinţa Moscovei. Mergând la vot de fiecare dată şi votând pentru democraţie. Fiecare Golan în parte a ales forţa binelui.

Am răbdat şi am învins! Sper numai să mai trăieşti încă o mie de ani şi oamenii din partidul monstru pe care l-ai creat, cel care a învrăjbit ţara şi a pus-o pe butuci cu binecuvântarea ta timp de 25 de ani, să te pună la zid, să te răstignească – metaforic vorbind (ar fi mult prea uşoară răstignirea pentru tine) -, pentru simplul fapt că – spre deosebire de Ceauşescu -, n-ai ştiut să “mori” cu demnitate.

Şi dacă nu ai aflat încă vestea, îţi spun acum: Ne-am luat ţara înapoi. Şi nici nu o mai dăm!.

Se întinde şi se răspândeşte Zona Liberă de Neocomunism. A fost TEAMA TA cea mai MARE. Fii fericită, Românie LIBERĂ! E vremea TA.

P.S. Manifestul nu este un fals. Este înscris pe site-ul cartofilie.ro ca fiind un original preţios, conform frontpress.ro