Coşmarul fragmentarii dreptei. PMP vs. PDL

Ştiu. Ar trebui să scriu despre PSD, guvernare, Ponta. Dar tare-mi e că, după cum merg lucrurile în zona opoziţiei, voi avea această plăcere câţiva ani buni de acum înainte.

Te uiţi în jur şi nu-ţi vine să crezi că este posibilă atâta inconştienţă şi mahmureală morală, pornite din convingerea că elec­toratul înghite orice. Antonescu, nau­fra­giat al celei mai ruşinoase şi netrebnice combinaţii po­litice de după ‘89 în­coace, s-a răspopit şi oferă un spectacol de zile mari. Era previzibil, dar hălcile de ipocrizie aruncate mul­ţimii sunt, totuşi, parcă prea mari şi greu dige­ra­bile. Fostul partener, PSD, alături de care a petrecut ani minunaţi de antibăsism şi tâlhărire a banului public, a devenit acum „esenţa răului“, pus pe „furat tare de tot“, iar Ponta un personaj malefic care vrea să întoarcă ţara în epoca Năstase, să subjuge justiţia, să instaureze un regim de mână forte în care să deţină singur pu­terea totală. Ca să vezi drăcie! Când o fi des­coperit Antonescu toate astea? În vre­mea puciului „corect şi democratic“ sau după aia, când lupta umăr la umăr cu Pon­ta împotriva „procurorilor băsişti“? Sau, poate, în perioada în care îşi făcuse cuib la Antena 3, înainte să simtă deliciile lin­şajului pe propria piele, brusc sensibilă? Convins, pe bună dreptate, că memoria elec­toratului e scurtă cât funia spân­zu­ra­tului şi că se poate arunca din mers în tre­nul antipesedismului, fără să-şi rupă pi­cioarele, Antonescu trage cu ochiul la ceea ce se întâmplă cu aşa-zisa dreaptă şi-şi spune că norocul i-ar putea surâde. Căci acolo e măcel în toată regula şi va dura ceva până când combatanţii îşi vor adu­na cadavrele de pe câmp.

Războiul PMP cu PDL a intrat în faza in­vaziei terestre şi sunt convinsă că nici mă­car Băsescu nu poate anticipa finalul, doar de aceea le-a transmis că nu pot fi „ur­maşii“ săi, dacă nu scot la euro­par­la­mentare un scor cu două cifre. Or, pentru asta nicio abdicare de la reguli şi principii nu pare prea mică. Emil Boc, de exemplu, căruia multe i s-au reproşat, pe drept sau pe nedrept, nu putea fi sus­pectat de labilitate morală. Şi totuşi, ultimele sale ges­turi lasă un gust amar din acest punct de vedere. Că s-a dus după Traian Bă­sescu e normal şi e alegerea sa, nu asta e problema, dar a rămâne în PDL doar pentru a nu-şi pierde mandatul de primar, a juca la doua capete, a sabota partidul absentând de la mitingul antigu­vernamental organizat la Cluj în favoarea unei dezbateri a Mişcării Populare, alături de preşedinte, e ceva care sparge până şi ca­noanele compromisului autohton. N-am mai întâlnit un caz similar. Dacă s-a su­părat pe PDL, nu spun că n-ar avea ­mo­tive, dacă vrea să ajute PMP şi pe Băsescu, nicio chestie, să-şi pună demisia pe masă şi să ia taurul de coarne, recandidând. Pu­ţină verticalitate, ce Dumnezeu! Şi cu su­fletul în „proiectul Băsescu“, şi cu slănina în podul PDL (cum fac şi Pinalti, Falcă, Man sau alţii) e cam mult pentru un fost prim-ministru. Mi se pare inacceptabil că diverşi primari PDL au fost puşi să strângă semnături pentru susţinerea PMP, aşa cum a arătat Gândul.

La fel, nu candidatura Elenei Băsescu pe lis­tele PMP era problema, avea logică po­litică, voturile PMP s-ar fi divizat în cazul unei alte independenţe, problema era ne­potismul şi dubla măsură (aşa cum am spus şi în 2009), la unii îl criticăm, la alţii devine prizabil, doar pentru că e vorba de Băsescu. De aceea, decizia Elenei Băsescu de a nu candida mi se pare înţeleaptă, in­diferent cui s-a datorat ea, mai ales că vi­ne în contextul atacului la Monica Ma­covei, care i-a atras multe critici în presă. Oricâte argumente s-ar fi adus, prezenţa Elenei Băsescu pe listele PMP ar fi fost un prejudiciu de imagine. Lista PMP arată acum foarte bine – Cristian Preda, Sieg­fried Mureşan (a fost asistentul Monicăi Macovei la Bruxelles, apoi consilier al pre­şedintelui Comisiei pentru afaceri euro­pene a Bundestagului) şi Teodor Bacon­schi.

Sper ca această mutare inteligentă şi bine dătătoare la imagine să fie semnalul că PMP şi Băsescu au înţeles că punctul ne­vralgic al noii construcţii risca să fie di­ferenţa dintre vorbă şi faptă, dintre afir­marea unor principii şi realitatea de pe te­ren. Adică, nu poţi să pretinzi că eşti par­tidul „altfel“, în timp ce, de fapt, eşti un aspirator de pedelişti sau penelişti, nu din­tre cei mai onorabili (ultima achiziţie, anun­ţată triumfător de Elena Udrea, se numeşte Aurel Niculae, fost deputat PNL, care a votat în „marţea neagră“ mo­di­ficările la Codul Penal). Nu poţi să te vinzi drept moralitatea întruchipată, când, pe fond, diferenţa ţine mai mult de stilistica diferită (şi asta nu întotdeauna) a câtorva „reformişti“, contrabalansată însă de pri­madona Udrea. Pe şleau spus, publicul poate înţelege şi singur că Traian Băsescu are nevoie de un vehicul electoral acum şi după ce şi-o termina mandatul, că este, deocamdată, singura voce puternică de opoziţie şi că „proiectul Băsescu“, în li­niile lui de forţă, trebuie continuat. Şi sunt şanse bune ca electoratul chiar să susţină ideea, e suficient de pragmatic, cu condiţia să nu fie minţit.

Şi mai e ceva. Nu ştiu cât de antibăsist e PDL, dar dacă măcelul continuă în cam­panie, are multe şanse să devină. Se­pa­rările se pot transforma în divorţuri. Une­le cu consecinţe dramatice pe termen lung. Un exemplu este cazul PNL, ten­ta­tiva de a-l rupe a făcut posibilă destră­marea Alianţei D.A. şi naşterea ulterioară a USL. Actuala divizare a dreptei, acu­ti­zarea disensiunilor, furtul de oameni şi de logistică, atacurile sub centură şi, nu în ultimul rând, încercarea de a închide gura ziariştilor critici, prin practici nu prea depărtate de epoca Năstase, favorizează PSD. Asta trebuie înţeles în primul rând: Ponta şi Antonescu sunt principalii pro­fitori ai luptei fratricide.

Articol publicat de Revista 22