Mihai-Eminescu

Poeziile lui Eminescu cu referire la daci au fost publicate abia dupa moarte, începînd din 1903, dupa ce în 1902, Titu Maiorescu a depus la Academie manuscrisele retinute de el, cuprinse în 42 de caiete si 15.000 de pagini. Eminescu, în peregrinarile sale de la Viena si Berlin a fost printre primii care a luat cunostinta de clarificarea confuziei dintre termenul de “got” si cel de “get” din lucrarea “Getica” lui Iordanes care, la anul 551 e.n., din cauza prigoanei împotriva a tot ce era de “origine dacica“, a atribuit cu buna stiinta “fabuloasa istorie a dacilor” gotilor, care la acea data erau mai marii zonei peste Dacia si tratau de la egal la egal cu romanii.

Convingerea lui Eminescu asupra originii noastre dacice apare clar în poeziile “Memento mori ” (1872), “Odin si poetul” (1872), “Sarmis” (1881), “Gemenii” (1881), precum si în piesa de teatru “Decebal“, toate publicate dupa disparitia poetului.

În articolul “Labirintul istoriei noastre“, Eminescu spune:

Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împaratese de marmura a lumei: Roma. Era un popor nobil acela a carui cadere te împle de lacrimi, iar nu de dispret si a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleta, de amor de patrie si de libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost si nu va fi o rusine niciodata“.

Astazi se stie ca Peninsula Italica a fost populata începînd din sec. XIX î.e.n.; XII î.e.n. si VIII î.e.n. de importante mase de oameni, deplasate din zona Dunarii de mijloc si din Balcani.

În perioada stapînirii romane, în Dacia, dacii subjugati s-au rasculat de 16 ori în cei 164 de ani de ocupatie.

Nu s-a întîmplat nicaieri în lume ca cei veniti sa-i faca pe localnici sa renunte la limba lor proprie, chiar daca au stat gard în gard cu acestia cum au stat ungurii si sasii cu românii în Ardeal, iar limba localnicilor sa nu se mai vorbeasca nicaieri, oricît de aspre ar fi fost represiunile noilor veniti. Vezi ce se întîmpla azi în lume, în cazuri similare.

Oare nu spune destul de clar Rufus Festus (sec. IV e.n.) contemporan cu Eutropius, care consemneaza la anul 372 e.n. în “Scurta istorie a poporului roman“, urmatoarele: “Traian i-a învins pe dacii lui Decebal si a transformat în provincie romana teritoriul Daciei de dincolo de Dunare… dar în timpul împaratului Gallienus ea a fost pierduta, iar Aurelian, dupa ce i-a mutat de acolo pe romani, a creat doua Dacii (Ripensis si Mediterana n.r.) în regiunea Moesiei si a Dardaniei“.

În articolul “Materialuri etnologice privind în parte si pe dl. Nicu Xenopolus“, altul decît istoricul, Eminescu spune: “M-am convins ca acea ura în contra trecutului, acea aruncare în apa a tuturor traditiilor, acel abis creat între trecutul de ieri si prezentul de azi nu e un rezultat organic si necesar al istoriei române, ci ceva fatidic si artificial“. În alt articol “Distinguendum est” (1881), Eminescu face o analiza dura asupra celor care s-au repezit în zilele lui sa preia functiile de conducere ale tarii: “Totul trebuie smuls din mîna acestor oameni c-o înnascuta incapacitate de-a pricepe adevarul si lipsiti de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte“.

Vom reusi oare, noi românii sa trecem de zidul artificial creat în istoriografia noastra de cucerirea si stapînirea romana în Dacia, pentru a ne pune în valoare întreaga istorie multimilenara de la începuturile locuirii pelasgilor si dacilor pe meleagurile noastre anterioare plecarii primelor populatii autohtone spre Peninsula Italica?

Un articol de Dan Ioan Predoiu

Sursa: http://www.dacia.org/congres/content/10_iulie/predoiu/predoiu.html

Comments are closed.