INTERVIU EVENIMENT cu Papa Francisc | „Vreau ca lumea să își amintească de mine că am fost un om bun”

Niciunul dintre noi nu este sigur că nu va comite o infracțiune, una demnă de a merge la închisoare. Atunci mă întreb de ce Dumnezeu a permis ca eu să nu fiu la închisoare.

„Tot ce îți cer este să joci curat”, îi spune Suveranul Pontif jurnalistului venit din țara sa de suflet, Argentina, înaintea unuia dintre rarele interviuri pe care le-a dat în cei doi ani de pontificat. Jorge Bergoglio, căci acesta este numele pământesc al Papei, îi mărturisește ziaristului că s-a temut bună vreme de jurnaliști și începe să i se confeseze.

Ați visat că o să ajungeți Papă?

Niciodată! Cum nu am visat să fiu președintele Republicii sau general în armată. Văd că sunt oameni care visează la asta. Eu nu.

Dar, odată avansat în serviciul episcopal, nu ați visat la posibilitatea asta?

După ce am fost 15 ani în posturile de conducere în care am fost numit, m-am întors de unde am pornit, la a fi preot. Viața de credincios, de iezuit, se schimbă în funcție de necesități. Referitor la posibilitate, eu eram pe lista de potențiali papi în celălalt conclav. Așa că pe mine nu mă numea nimeni. În plus, spuneau despre mine că sunt un „kingmaker”(n.r. persoană care poate decide alegerea unui rege, fără să fie niciodată candidat viabil) care ar putea să influențeze cardinalii latino-americani să voteze într-un anumit fel. Era atât de clar, încât nicio poză de-a mea nu a ieșit în ziare, nimeni nu se gândea la mine. La casele de pariuri de la Londra eram pe locul 46(râde cu poftă). Nici eu nu mă gândeam la mine, nici nu mă gândeam.

Îmi este dor de liniștea de a merge pe străzi. Sau să mă duc la o pizzerie și să mănânc o pizza bună.

Chiar dacă în anul 2005 ați fost al doilea cel mai votat, după Ratzinger?

Sunt doar lucruri care se spun. Ceea ce este adevărat e că în alegerile precedente măcar apăream în ziare, între potențialii papi. În interior însă era destul de evident că trebuia să fie ales Benedict, care a fost votat aproape în unanimitate, iar asta mi-a plăcut mult. Era un candidat puternic. De data asta nu era niciunul clar. Din acest motiv am venit la Roma cu ce aveam pe mine și cu bilet de avion de întoarcere pentru ca sâmbătă seara să mă întorc la Buenos Aires pentru duminica Floriilor. Chiar mi-am lăsat predica pregătită pe birou. Nu mi-am imaginat ce urma să se întâmple.

Recunoașteți magnetismul pe care îl aveți la oameni? Spun asta pentru plusul pe care îl dă asta învestiturii ca Papă.

Știu că oamenii…(se răzgândește, tace). Prima dată nu știam de ce mi se întâmplă asta. Îmi povestesc anumiți cardinali că lumea spune „vă înțelegem”. Eu, desigur, încerc să fiu plastic în fața oamenilor, în ceea ce spun, la fel cum am făcut azi când am povestit o anecdotă din clasa a patra.(…) Ca atunci când am vorbit de cazul părinților divorțați, care își folosesc copiii pe post de ostatici, ceva foarte trist, îi fac victime, tatăl le vorbește rău de mamă, sau invers, și săracul copil nu mai înțelege nimic. Încerc să fiu clar. Ceea ce dumneavoastră numiți magnetism, anumiți cardinali îmi spun că are legătură cu faptul că oamenii mă înțeleg.

Vă simțiți bine în prezența oamenilor?

Da, îmi place într-un sens uman și spiritual. Oamenii îmi fac bine, îmi dau bună dispoziție cum se spune. Este ca și cum viața mea se îmbină cu cea a oamenilor. Eu, din punct de vedere psihologic, nu pot trăi fără oameni, nu aș putea fi călugăr, de asta am și rămas să locuiesc aici în această casă(n.r. reședința Santa Marta). Aceasta este o casă de oaspeți, trăim 40 de persoane care lucrăm în Sfântul Sediu, iar ceilalți sunt oaspeți, episcopi, preoți, laici, care vin și stau aici. Iar asta îmi face foarte bine. Să vin aici, să mănânc în sufragerie, unde este toată lumea, să țin slujba unde 4 zile pe săptămână vine lume din afară, din parohii…Îmi place mult. M-am făcut preot ca să fiu cu oamenii. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am pierdut asta.

La ce tânjiți cel mai mult din viața dinainte să fiți Papă?

Să ies pe stradă. De asta îmi este dor, de liniștea de a merge pe străzi. Sau să mă duc la o pizzerie și să mănânc o pizza bună(râde).

Puteți face comandă la Vatican.

Da, dar nu este același lucru, secretul este să mergi acolo. Eu mereu am bătut străzile. Când eram cardinal îmi plăcea să merg pe stradă, să merg cu oamenii. Orașul mă încântă, sunt orășean cu sufletul. Nu aș putea să stau într-un oraș cum este al tău de exemplu, mi-ar fi greu…Nu, Tres Arroyos(n.r. oraș argentinian de 45.000 de locuitori) nu este atât de mic, aș putea să stau acolo. La țară nu aș putea.

Aici vă plimbați prin oraș?

Nuuuuu(râde din nou cu poftă). Mă duc la parohii..Dar nu pot să ies. Imaginează-ți că ies și se întâmplă ceva. Într-o zi am ieșit cu mașina și am uitat să închid fereastra, era deschisă și nu mi-am dat seama. Și s-a creat o îmbulzeală. Mergeam pe scaunul din dreapta, trebuia să ajungem în apropiere, dar lumea nu lăsa mașina să treacă. Desigur, să îl vezi pe Papa pe stradă….

Asta are legătură cu modul dumneavoastră de a fi.

Este adevărat că mi-am căpătat o faimă de indisciplinat, nu prea urmez protocolul. Protocolul este foarte rece, deși sunt lucruri oficiale pe care le urmez în totalitate.

Despre posibilitatea unui atentat: „Dacă trebuie să fie așa, să fie, dar îl rog pe Dumnezeu să nu mă doară”

În vizita din Manila din vară ați vorbit despre importanța plânsului. Dumneavoastră plângeți?

Când văd drame umane. Cum am văzut zilele trecute ce se întâmplă cu cetățenii rohingya, care merg în bărcile acelea în ape tailandeze și cum se apropie de țărm primesc puțină mâncare, apă și apoi îi izgonesc din nou pe mare. Pe mine mă mișcă profund genul acesta de drame. Apoi copiii bolnavi. Când văd ceea ce aici numim „boli rare” care sunt produse din neglijența față de mediu, mi se întoarce stomacul pe dos. Când îi văd pe acei copii îi spun lui Dumnezeu: „De ce ei și nu eu?”. Când merg la închisori, din nou mă emoționez. (…) Am mâncat cu deținuții și în timp ce vorbeam cu ei mă gândeam: „Dacă aș fi fost și eu aici”. Adică, niciunul dintre noi nu este sigur că nu va comite o infracțiune, una demnă de a merge la închisoare. Atunci mă întreb de ce Dumnezeu a permis ca eu să nu fiu aici.

Dar vă dau lacrimile?

În public nu plâng. Am fost totuși de două ori la limită, dar am reușit să mă opresc la timp. Eram mult prea emoționat, chiar mi-au scăpat niște lacrimi, dar am disimulat și după un timp mi-am trecut mâna pe față.

În ce situație?

Îmi amintesc una dintre ele. Avea legătură cu persecuția creștinilor din Irak. Vorbeam de asta și m-am emoționat profund. Mă gândeam la copii…

De ce vă este frică?

În ceea ce privește atentatele sunt în mâinile lui Dumnezeu și în rugăciunile mele i-am spui lui Dumnezeu: „Dacă trebuie să fie așa, să fie, îți cer doar atât, să nu mă doară(râde), pentru că sunt laș atunci când e vorba de durerea fizică. Durerea morală o pot suporta, cea fizică, nu.

Simțiți presiune?

Presiunile există. Toată lumea care conduce simte presiune. În acest moment cel mai mult mă presează intensitatea muncii. Sunt într-un ritm de muncă foarte puternic.(…) Mai este și presa care ia un cuvânt și îl scoate din context. Într-o zi la parohia Ostia, aproape de Roma, salutam lumea, și îi puseseră pe bătrâni și bolnavi într-o sală de sport. Stăteau jos și eu îi salutam. Așa că am spus: „Ce distractiv. Aici unde se jucau copiii, acum sunt bătrâni și bolnavi. Eu vă înțeleg pentru că sunt și eu bătrân și sunt puțin bolnav”. Următoarea zi a ieși în presă că am mărturisit că sunt bolnav. Acestui inamic nu îi poți face față.

Citiți tot ce se publică?

Nu, citesc un singur ziar, La Repubblica, un ziar pentru clasa medie. Citesc dimineața și nu îmi ia mai mult de 10 minute să îl răsfoiesc. La televizor nu mă uit din anul 1990. Este o promisiune pe care am făcut-o Fecioarei Maria de pe muntele Carmel pe 15 iulie 1990.

Nu vedeți partidele echipei San Lorenzo?

Nu văd nimic.

Cum aflați rezultatele.

Am un paznic elvețian care îmi spune rezultatele săptămânale și clasamentul.

Dumneavoastră, între papi, ați fi un Messi sau un Mascherano?

Nu aș ști să îți spun pentru că nu știu să fac diferența între stiluri pentru că nu mă uit la fotbal. Messi a venit de două ori aici, dar atât, nu l-am văzut jucând.

Navigați pe internet?

Deloc. Și nu dau interviuri niciodată. Acum mi-a venit așa, în starea mea de grație. Înainte îmi era teamă să înfrunt un jurnalist.

Vă place să fiți catalogat ca un Papă sărac?

Dacă pun după aceea alt cuvânt, da. „Săracul om”, de exemplu(râde din nou cu poftă). Sărăcia este centrul Evangheliei. Iisus a venit să predice săracilor. Dacă ați scoate sărăcia din Evanghelie nu mai înțelegi nimic, îi scoți măduva.

Nu este utopic să gândești că s-ar putea eradica sărăcia?

Ba da, dar utopiile ne fac să mergem mai departe. Ar fi trist dacă un tânăr sau o tânără nu le-ar avea. Sunt trei lucruri pe care trebuie să le avem toată viața: memorie, capacitatea de a vedea prezentul și utopie în ceea ce privește viitorul.

Care este răul cel mai mare care apasă lumea de azi?

Sărăcia, corupția și modul în care tratăm oamenii…Poate că mă înșel cu această statistică, dar știi care este cheltuiala cea mai mare care se face după alimentație, haine și medicamente în lume? Pe locul patru sunt cosmeticele, iar pe cinci animalele de companie. Asta e foarte grav. Îngrijirea animalelor de companie este ca o dragoste puțin programată. Adică eu pot să programez reacția de dragoste a unui câine sau a unei pisici, dar nu am nevoia unei experiențe de dragoste de reciprocitate umană? Exagerez, să nu mi se ia textual ceea ce spun, dar este îngrijorător.

Cum v-ar plăcea să vă țină minte lumea?

Ca un om bun. Să spună: „Acesta era un om bun care a încercat să facă bine”. Nu am altă pretenție.

Interviu exclusiv pentru ziarul „La voz del pueblo”.

sursa: bn24.ro